Artistul si omul comun

Daca unii oameni sunt artisti in anumite momente, adica in acelea care stau intr-o legatura oarecare cu producerea operei, este evident ca intre ei si restul umanitatii nu poate exista o deosebire esentiala, asa cum se afirma totusi, de atatea ori.
Parerea ca artistul este un “inspirat”, adica o fiinta care pune in joc alte facultati decat acelea care sunt comune oamenilor, vine catre noi din adancul antichitatii, unde se gasea in legatura cu anumite reprezentari mitice. “Zeul rapeste mintea poetilor, scrie odata Platon in Ion, pentru a-i folosi, ca si pe cantaretii de oracole sau ca pe ghicitorii divini, drept slujitori ai sai, astfel ca noi, care ii ascultam, trebuie sa stim ca nu acesti iesiti din minti graiesc lucruri atat de pretioase, ci ca zeul insusi ne vorbeste prin ei”. Observatia lui Platon, interesanta pentru curiosul amestec de sentimente pe care il marturiseste in legatura cu fiinta artistilor, poate fi asumata intr-o forma sau alta si de multi moderni. Astazi inca, sfere largi ale publicului intrevad in artist pe posesorul unei psihologii aparte, de origine misterioasa, si ii consacra in aceasta calitate un interes ambiguu, facut din admiratie si din dispret. Astfel, burghezul care aplauda la teatru pe actor, dar care n-ar consimti sa se alieze in lumea lui si ar dori pentru fiul sau o alta cariera, manifesta fata de el acelasi dozaj de sentimente. Admiratia poate coexista cu dispretul, deoarece recunoscand in artist pe purtatorul unui dar exceptional, burgezul socoteste in acelasi timp ca artistul nu e raspunzator de darul lui, a carui provenienta ramane misterioasa.
Stima, imperecheata cu admiratia, nu o merita decat oamenii raspunzatori de operele pe care le intocmesc, in sensul ca la originea acestora gasim neincetat fapta si virtutea lor. Talentul si geniul par a fi insa niste daruri coborate din sfere indepartate. Numai o astfel de credinta mistica, perpetuata prin pozitivitatea generala a mentalitatilor, explica sentimentele contrarii cu care artistii continua a fi intampinati in cercurile largi ale publicului.
Interesant de observat este ca astfel de reprezentari despre natura particulara a artistilor se regasesc pana si in lumea stiintifica. Dar pentru ca aici veche demonie remarcata de un Socrates sau Platon este interpretata ca un fenomen morbid al constiintei, artistii pot fi priviti ca niste bolnavi, ca niste degenerati. Intr-o rasunatoare opera a veacului trecut, italianul C. Lombroso a descris pe larg forma de degenerescenta care alcatuieste genialitatea artistica, dar si celelalte tipuri ale genialitatii, identificand-o in ceea ce el numea epilepsia larvara. Dar cu toate teoriile lui Lombroso, intemeiate pe o documentare in mare parte fantezista, au ajuns in cele din urma sa se compromita, ideea lor fundamentala a renascut sub forme noi. Teoria psihanalitica a artei, expusa in partea a treia a volumului, considera pe artist ca pe o fiinta care a suferit in copilarie un traumatism psihic. Activitatea lui creatoare n-ar fi decat eliberarea in forme simbolice a unui complex cenzurat de constiinta, dar care continua a-l stapani din inconstient. Tot astfel, pentru dr. Alfred Alder, talentul artistic nu este decat produsul sufletesc compensatoriu al insuficientei unui anumit organ nervos. S-a observat in adevar ca unele din cele mai de seama inzestrari muzicale sau plastice s-au ivit la oamenii suferind de vreun neajuns al urechii sau ochiului. Pictorii miopi, astigmatici etc alcatuiesc o aparitie dintre cele mai frecvente, iar muzicanti cu un auz bolnav, cum au fost Mozart, Beethoven, Smetana, Bruckner etc. sunt legiune. “ Existenta unui organ in stare de inferioritate, scrie Alder, provoaca o asemenea intarire a cailor nervoase corespunzatoare si a suprastructurii lor psihice, incat aceasta din urma este fructificata, pe cale compensatorie, in cazul ca posibilitatile de compensatie sunt date”.
Ca o reactie fata de astfel de teorii si fata de sentimentul public, inspirat in chip foarte general de artisti, s-au produs vederi ca acelea ale lui G. Seailles, destinate a releva in artist nu caracterul lui de exceptie misterioasa, de degenarat sau bolnav, ci tocmai pe acela al unei finte in care tendintele fundamentale ale vietii ajung la inflorirea lor cea mai deplina. In consecinta, sentimentele pe care artistii se cuvin a le trezi, nu pot consta din acel amestec tulbure, pe care l-am observat mai sus, ci din simpatia si adeziunea entuziasta cu care este firesc a privi reusitele cele mai de seama ale speciei noastre. “O lege comuna, scrie Seailles, conduce toate miscarile spiritului, o aceeasi tendinta este prezenta in toate acteele sale: multiplicitatea ideilor l-a dipsersa.; prin simplul fapt ca traieste, el le ordoneaza. Spiritul nu exista decat in masura in care introduce unitatea in lucruri; el nu se poate organiza decat organizand lumea si printr-o miscare naturala se indreapta catre armonia, care singura ii face posibila existenta. Daca este astfel, daca spiritul lucreaza in chip spontan pentru ordine si daca actele sale depasesc fara incetare constiinta, inspiratia, fara a-si pierde caracterul misterios, este starea naturala si normala a spiritului, ea este virtutea proprie cugetarii. Daca spiritul lucreaza in vederea armoniei si daca organizarea lumii si a ideilor sale este insasi conditia care ii ganteaza existenta, se poate spune ca spiritul lucreaza pentru frumusete, luptand pentru viata. Arta si stiinta sunt forme ale vietii; ambele au o origine comuna: tendintele spontane ale spiritului, legile fiintei si actiuni sale. Geniul artistic nu mai este un monstru, nici un miracol: el este spiritul insusi”.

Extras din volumul Estetica de Tudor Vianu, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1968, pag. 218-220.