Din primul moment m-a fascinat în poezia lui Dan Cârlea forța de generare asociativă a unor imagini surprinzătoare și cu bătaie lungă. Cuvintele traversează experiențele din peisajul lumii cu acea fervoare a trăirii vieții „la ambele capete” sau simțire a transcendenței ce reconvertește accidentele și rupturile, restituind limbajului o fericită corporalitate.

Am avut bucuria să-l cunosc pe Dan față către față și să mi se descopere câteva dintre resursele suflului său creator. Mă refer la anumite experiențe în împrejurări-limită care au marcat un „punct de întoarcere” și din care a ieșit, ca să folosesc cuvintele lui, „cu un înger mai bun”.

Cu bucuria genuină a simțirii prezenței lui Dumnezeu și a întâlnirii cu părintele Sofian Boghiu, o personalitate marcantă a mișcării „Rugul Aprins”, Dan traversează în poezie toată gama de experiențe ale lumii așa-numite post-moderne. Făcând transparent capătul dinspre Dumnezeu al cuvintelor, poetul nu se separă de multitudinea eterogenă și adeseori bulversantă a experiențelor vremii, ci le asimilează prin vindecarea și reconvertirea lor în trupul textual.

Îmbrăcând în această stare de grație limbajul poetic, carnea experiențelor este, am putea spune, iconizată, vascularizată. Se creează astfel o nouă și specială mobilitate, generând la rându-i surpriza, neprevăzutul, esența poetică.

Noul pare astfel nu atât el căutat, cât cuvântul însuși e căutat de noutatea viziunii. Ludicul și dramaticul, fantasticul și realismul biografist, starea de veghe și oniricul, viziunea sfințeniei și căderile în derizoriu, nostalgia și ironia, erosul omenesc și cel divin, edenicul și decadentul, prospecția, introspecția și rememorarea apar într-o stare de necompartimentare și inseparabilitate.

Fără a pierde pe drum prospețimea scriiturii, poetul evită printr-o artă a învăluirii și replierii atât căderile în patetism cât și pe cele în absurd sau derizoriu. Se manifestă astfel, am putea spune, un dinamism de tip cuantic, în care cuvintele ni se descoperă ca evenimente-„încrețituri” ale stării poetice fundamentale.

Poezia scrisă de Dan Cârlea nu poate fi asimilată, credem, nici uneia dintre paradigmele poeziei ce au marcat istoria noastră literară trecută sau prezentă. Și asta, nu întrucât anumite calități stilistice ce o definesc nu sunt decelabile în producții literare notorii, cum ar fi vigoarea limbajului, elasticitatea și flexibilitatea vocabularului ca o coardă întinsă între zonele existențiale extreme, ingeniozitatea de a nu căuta rezolvări și de a prinde, în schimb, semnificația momentului, adesea tragică, o excelentă relație cu cuvântul, ce poate fi asemănată cu dragostea creștină, care nu caută la fața omului. Astfel, indiferent de osatura lui denotativă, care poate fi, în context, concordantă sau discordantă, cuvântului i se face loc în casa poeziei, unde contingența textuală smulge din el valențe incredibile.

În textele ce ne sunt prezentate, parodia, ironia, umorul cu zâmbet scurt și schimă dureroasă, sarcasmul amar nu istovesc temele fundamentale grave cum sunt dragostea, nostalgia după desăvârșire, relația omului cu Dumnezeu.
Și în acest punct identificăm, de fapt, originalitatea acestui poet, care știe să dinamizeze ideea de Dumnezeu, raportându-se la aceasta prin oglinzile textuale, care sunt oglinzile sinelui nostru, unde se unește strâns umanitatea asumată prin Cuvânt. Aici, în miezul textului, centru de unde se propagă mișcarea simfonică a totalității, ca o coexistență infinită într-un punct, se întâmplă întâlnirea omului cu Dumnezeu.

„Tu ești în interiorul lui Dumnezeu/ cu toată lumea ta măruntă/ nici nu știi ce pierzi dacă nu recunoști asta”, ni se spune, ca un alt mod de a sugera infinita și calda umanitate a lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care participă la viața omului încât ia chipul omului.

Dacă ne este îngăduit să vorbim despre niște accente religioase autentice în această poezie, le găsim în aura de umanitate incredibilă cu care Chipul lui Hristos își face simțită dumnezeirea, ca fiind prezent printre oameni și prezent în fiecare ființă și lucru, suferind, aici, „neajunsul” existenței cotidiene și chiar parodierea ei.

Nefiind, desigur, aceasta, o poezie parodică la adresa lui Dumnezeu cel Viu și Personal, o putem caracteriza mai degrabă ca pe o poezie parodică la adresa parodiei înseși și, prin urmare, o „punere în criză” implicită a răstignirii, voluntare sau nu, în om, a Chipului lui Dumnezeu.