agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3128 .



Securistul - cel mai bun prieten al omului
article [ Society ]
Un tunel numit România

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [CosS ]

2004-03-16  | [This text should be read in romana]    | 



„Întărindu-ne vigilența revoluționară, vom acorda tot sprijinul nostru gloriosului serviciu de informații în acțiunea de purificare a întregii noastre țări de canaliile contrarevoluționare. Suntem mândri de a fi cetățeni comuniști ai Republicii Socialiste România și vom face totul...”. Astfel de telegrame erau trimise zilnic, din toate colțurile țării, de colectivele muncitorești care țineau să se solidarizeze cu ațiunile vigilente și energice ale Tovarășului, deci, implicit, ale Securității. Cine nu scria telegrame era suspect iar cine era suspect era vinovat. Ulterior, după Revoluția din decembrie ‘89, tovarășul a fost demascat și ucis ca și criminal al poporului dar Securitatea i-a supraviețuit. Să fi reprezentat Ceaușescu un sacrificiu necesar, în special mediatic, pentru buna perpetuare a Sistemului? Se spune că somnul rațiunii naște monștri. La noi ar fi mai corect: somnul națiunii ocrotește monștrii!
La fel ca în vremurile (nu prea) de demult, Securitatea reprezintă și astăzi cea mai grea piatră de moară agățată de gâtul acestei țări suferinde care înoată din răsputeri pentru a se menține la suprafața istoriei, fără a se decide însă să renunțe la povara pe care o poartă pe gâtlej. Ca să înțelegem de ce ne e așa de greu să ne descotorosim de acest Sistem obscur, trebuie să ne întoarcem în trecut și să facem un efort minim: acela de a ne aminti.
A fost odată o vreme când fiecare om cinstit putea face închisoare, arestat fiind de instituția al cărei nume – Securitatea – deși ar fi trebuit să insufle caldul și liniștitorul sentiment al ocrotirii naționale, inspira, dimpotrivă, Teroarea. Cetățenii patriei de tip nou se obișnuiseră repede cu faptul că Securitatea era o instituție care nu guverna după normele logicii umane ci după preceptele ideologiei comuniste, conform cărora este permis să arestezi, să torturezi și să ucizi dacă o faci în numele egalității și bunăstării generațiilor viitoare. Pentru asta membrii instituției erau chiar lăudați și recompensați, ei nefiind considerați, după cum ar fi fost firesc, simpli infractori, ci „ocrotitori ai societății socialiste multilateral dezvoltate”. Într-un ziar sovietic cu un nume cât se poate de cinstit – Teroarea Roșie – se scria astfel despre modul nou de anchetare al cetățeanului în sistemul comunist: „Nu căutați să aflați prin ce s-a făcut vinovat, ci cărei clase aparține, ce origine are, ce educație, studii ori profesie”. Se enunța astfel sănătosul principiu al „urii de clasă”, care avea să stea la baza unui proverb cu circuit închis, vehiculat în rândul anchetatorilor comuniști: „Omul să existe – cazul i-l confecționăm noi!” La fel de frust, Krîlenko, procurorul general al Uniunii Sovietice, avea să sublinieze, liniștiindu-i pe anchetatori, că ei nu vor avea de dat socoteală nimănui, nici măcar istoriei: „Trebuie să spunem cu toată claritatea și cu sânge rece că nu ne preocupă chestiunea cum va aprecia judecata istoriei lucrarea noastră”.
Revendicarea oricăror drepturi și libertăți era taxată ca agitație contrarevoluționară și se solda cu o „invitație” nocturnă din partea securității pentru o mică „discuție” care se prelungea, adeseori, ani de zile. Și să nu uităm că, la proxima demonstrație, rudele celor arestați erau scoase și ele în stradă pentru a scanda în favoarea regimului care-i nenorocise.
Ancheta, conform celor menționate deja, nu avea drept scop adevărul ci inducerea fricii colective. „Teroarea este un mijloc de constrângere” a spus Lenin, astfel încât oamenii, dacă nu agreau sistemul, trebuiau constrânși măcar să-l accepte și, barem în public, să-i declare veșnică iubire. Adevărul nu era nici necesar și nici recomandat în comunism. Securiștii puteau obține o condamnare foarte ușor, pe baza mărturiilor sau declarațiilor obținute sub tortură. De asemenea, era încurajată de către sistemul represiv, la scară largă, delațiunea. Pretențiile privind denunțurile nu erau deloc mari, un ofițer declarându-i unui „ciripitor”: „cinci la sută adevăr e suficient, restul poate fi și imaginație”. Fanatismul politic era încurajat în special în rândul tinerilor - erau cei mai ușor de îndoctrinat - în Uniunea Sovietică, spre exemplu, erou al colectivizării fiind pionierul Pavlik Morozov, care și-a denunțat tatăl ca fiind chiabur.
Astăzi, nostalgicii regimului comunist par să fi uitat efectiv de existența Securității, care, în fond, era coloana sa vertebrală. (Memoria răului e foarte scurtă, ne avertizează Soljenițîn, martor și povestitor al Gulag-ului). Nostalgicii, invocând argumentul apartamentului mizer și cel al alimentelor puține dar ieftine pe care le primeau totuși de la stat, sunt gata să renunțe din nou la toate drepturile și libertățile câștigate în 1989 prin moartea unor concetățeni de-ai lor. Ar accepta iar acel tip de societate în care erau renegate o mulțime de drepturi, dintre cele mai elementare, și în care libertatea nu era decât un mit.
Nostalgicii vor spune că totuși, în acei ani, s-au făcut și lucruri bune... Cu ce preț? Cu distrugerea spiritului interbelic? Cu triumful nulităților prin promovarea mincinoșilor și oportuniștilor în vreme ce tot ce era mai valoros și mai pur în societate era făcut fărâme? Cu prețul distrugerii păturii bogate și harnice a țărănimii, acuzate de chiaburism? Cu prețul distrugerii proprietății private, pe care acum ne chinuim cu atât efort s-o reconstituim? Cu prețul arestării intelectualilor români (profesori, preoți, ingineri, scriitori)? Ne lăudăm acum cu Cioran, Eliade și Ionesco dar dacă aceștia ar fi rămas în țară ar fi fost desigur închiși laolaltă cu Noica și Þuțea și poate ar fi pierit în temniță nemaiavând șansa să scrie vreodată operele cu care acum ne împăunăm în străinătate ca reprezentând mostre ale intelectului românesc. În România comunistă, Cioran n-ar mai fi avut dreptul să fie pesimist - aici fericirea era obligatorie - iar Eliade n-ar mai fi avut ocazia de a scrie despre religii pentru că nouă până și sărbătorile ne erau interzise. Iar oferta lui Brâncuși, care ar fi dorit să-și doneze atelierul din Paris și lucrările sale statului român, a fost refuzată de comuniști. Brâncuși nu avea nivel ideologic, el era „dușman al poporului”.
Ni se spune acum că securiștii răi au fost foarte puțini și dimpotrivă, securitatea, în ansamblu, a fost cel mai bun prieten al omului, camarad de nădejde al poporului român. Securiștii nu trebuie astăzi deconspirați, ei își mai pot sluji cu devotament țara iar națiunea nu poate fi slăbită prin publicarea dosarelor lor. În cârdășie cu cea mai mare parte a politicienilor, starea de suspiciune generală e prelungită cât mai mult posibil prin tărăgănarea aflării adevărului. Fapt care are repercursiuni grave asupra prezentului, după cum va avea și asupra viitorului. Și revin la Alexandru Soljenițîn pentru a încheia cu un fragment din Arhipeleagul Gulag, o carte care mi-a slujit într-o oarecare măsură la redactarea acestui text, permițându-mi să aflu toate ororile ascunse ale comunismului. Iar celor care vor obiecta că între ruși și noi există diferențe, le voi răspunde că nu e vina mea dacă unul dintre cei mai conștiincioși învățăcei al KGB-ului sovietic a fost Securitatea Română. Așadar, pentru ca România să aibă o șansă de a ieși la lumină: „trebuie să condamnăm în mod public însăși ideea de reprimare a unor oameni de către alții! Trecând viciul sub tăcere, cufundându-l înlăuntrul nostru doar să nu iasă afară, noi, de fapt, îl semănăm, și el va răsări înmiit în viitor! Fără a-i pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că pur și simplu le ocrotim bătrânețile infame, dar prin asta nu facem altceva decât să smulgem de sub noile generații orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generații cresc indiferente, nu din pricina slabei activități educative. Tinerii capătă convingerea că ticăloșia nu e pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna bunăstare. Și va fi neplăcut și va fi cumplit să trăiești într-o astfel de țară!”




P.S. Pe 13 martie, la Timișoara, Asociația Timișoara a organizat sub deviza „Mai bine mai târziu decât niciodată”, o întrunire al cărei subiect a fost materializarea legislativă a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara. Acesta, redactat în martie 1990 de George Șerban, prevedea ca foștii activiști de partid și securiștii să se retragă din viața politică și publică timp de trei legislaturi, până la limpezirea și stabilizarea națională. Prezența lor în viața politică era considerată ca fiind principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă societatea națională. Pentru că acest proiect al lustrației n-a fost aplicat, situația din România este cea pe care astăzi o cunoaștem cu toții și care ne îndepărtează încet și sigur de idealul celor 80% din cetățeni care, în ultimul sondaj de opinie, și-au manifestat atașamentul față de Europa occidentală. Asociația Timișoara a acordat premiul „secera și ciocanul” Ministerului Justiției, pentru tot mai „productiva” sa activitate în plan ideologic. Ideologia momentului e simplă: comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat iar reprezentanții lui de la vârf, în special securiștii, au nevoie de legi și oameni care să-i apere. Tovarășii nu s-au schimbat, ci s-au rotit, mai puțin sau mai mult vizibil, după principiul transformării ministrului de justiție în consilier prezidențial.
Revoluția română nu s-a sfârșit, ea continuă. Sala arhiplină a Operei de la Timișoara a dovedit că oamenii care mai cred într-o dreptate și libertate reală nu sunt puțini și nu sunt singuri. Nu 1996, ci 2004 se dovedește a fi anul crucial pentru România. Depinde de noi dacă la capătul tunelului pe care îl străbatem de atâția ani ne așteaptă într-adevăr lumina ori un tunel și mai mare, definitiv, de nestrăbătut. Un tunel numit România.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!