Spunea undeva poeta Mariana Þvetaeva că „Viața este acel loc unde nu se poate trăi” – frază memorabilă care sintetizează magistral existența umană împinsă tot mai departe de idealurile sale. Dacă adăugăm mărturisirea că se simte stingher în fața lumii, atunci se luminează misterul poeziei lui Florea Miu din volumul „Negru de fum” (Ed. Scrisul Românesc, 2003) . Titlul – nu-i așa? – atât de ...transparent!
Dintr-un început mă văd nevoit să mărturisesc, la rându-mi, că e pentru prima dată când am dinaintea ochilor un volum ce poartă această semnătură. Poeme de Florea Miu mai citisem prin reviste unde păreau o picătură de rouă, dar așezate în carte, iată, se transformă într-un ocean furios. Fără doar și poate poezia lui Florea Miu stă sub semnul revoltei. O revoltă bine temperată care începe dinspre Sine ca să se sfârșească în scrâșnet din dinți în fața lumii: „Cum ies din casă, mă lovesc de un zid/ care plânge cu lacrimile mele...” – ca să încheie această bijuterie lirică : „Eu stau în calea mea și de aceea/nu cred că vor mai veni vremuri bune…”
Nu știu alții cum vor fi fost, dar eu, după citirea acestor poeme, am rămas cu gustul cenușii. Este atât de evidentă dezamăgirea în fața vieții încât, într-adevăr, aceasta devine locul unde nu se poate trăi. Ochiul critic și sufletul rănit – iată intersecția în care se naște starea lirică. Pare o lume convulsivă, împănată cu răutăți, strivind sub călcâiul despotic pe toți cei care îndrăznesc să aspire spre bine și frumos. Negurile au coborât până la poalele muntelui, peste toți și peste toate, fără alegere, desființând orice individualitate; e o lume crepusculară fără de speranță: „Își mai îndesau în buzunare un munte/lângă o biată câmpie,/ își trăgeau și ceva redevențe/pentru promovarea tristeții/multilateral dezvoltate - /nicăieri, nici un licăr de rouă./ prin care să respire planeta/ sub norii de cenușă, când plouă…”.
La o primă lectură s-ar părea că poezia lui Florea Miu este marcată de critica socială, care, drept urmare, provoacă revolta. Dacă privim mai atent în adâncimea versului ne dăm seama că discursul liric este când ironic, când sarcastic, când satiric. Este, cum se vede, un traseu poetic dificil pe care doar inteligența marilor inițiați au șanse de izbândă. Iar Florea Miu iese victorios în fața propriilor sale sentimente pe care le pipăie, le întoarce pe toate părțile, le dă consistență poetică. Practic, volumul întreg este o autobiografie sentimentală: „Îmi zice: trage-ți sufletul / respiră adânc - / toată viața ai umblat / cu temele nefăcute / prin cartierul uitării, / toată viața ai întârziat / la întâlnirea cu tine, / mereu cu un pas înapoi, / mereu cu un pas înainte, / până când, într-o zi de cenușă, / ai trecut în rândul cocorilor...”.
... Un posibil portret interior dintr-o lume crudă și viermuitoare, care își împinge forma spre orizonturile colcăitoare, unde poți exista, însă fără să trăiești. Mărturisirea aceasta cutremurătoare este un avertisment care ar trebui să ne îndrepte șira spinării și să ne ridice ochii spre albastrul fără de sfârșit al stelelor.