Am, periodic, bucuria de a dialoga cu oameni de teatru, actori importanți, regizori, critici de specialitate, cărora am luat inițiativa de a le adresa un set de întrebări, mereu aceleași, în încercarea finală de a desprinde trăsăturile dominante și nuanțate ale condiției teatrului și actorului român la început de mileniu.
Întrebările sunt următoarele :

1. Arta actorului înseamnă asceză și jertfă. Actorul își asumă gesturile lumii și le întoarce către lume. În relație cu viața reală, care este astăzi alternativa pe care o oferă teatrul ?


2. Actorul se înstrăinează de sine însuși în fiecare seară, preluând structura personajului pe care și-l asumă. Într-un perpetuu joc de teatru în teatru, care este dialogul dumneavoastră cu personajul pe care-l interpretați ?


3. Ce credințe vă ajută să treceți prin acest veac frământat și instabil, continuând să-i îmbogățiți pe ceilalți ?


4. Pe măsura schimbărilor ce se produc în viața reală, este de presupus că și teatrul va suferi modificări. Care este, după opinia dumneavoastră, viitorul teatrului sau, altfel spus, teatrul viitorului ?

Astăzi răspunde actrița


MARIANA MIHUÞ


Mariana Mihuț și Ion Caramitru în spectacolul “ Sorry “ la Teatrul Bullandra


Pe reputata actriță a Teatrului “ Bulandra “ am întâlnit-o la Brașov, vineri 12 noiembrie, cu ocazia Festivalului de Dramaturgie Contemporana. Cu acest prilej, alături de Ion Caramitru, artista a urcat pe scenă dând viață rolului din spectacolul intitulat “ Sorry “ de Alexandr Galin, în regia lui Yuriy Kordonskiy. Avea să fie interpreta a cărei evoluție nu a putut fi depășită de interpretările feminine din spectacolele ulterioare și căreia, pe merit, i s-a decernat premiul de interpretare.
Era performera spectacolului de care am pomenit, compunând un portret al rusoaicei de la începutul postcomunismului, marcată decisiv de ideologia de până atunci, dar zbâtându-se să iasă din marasmul închistării morale și sperând încă în emancipare. Conturul personajului era urmărit de Mariana Mihuț cu patos și nenumărate contraste comportamentale, cu sfâșiere, cu o tragi-comedie păstrată mereu pe fundalul fiecărei replici, fără să anuleze umbra de lirism asumat. Forța interioară a actriței aducea o ardere continuă, o frământare în trup, voce, gest și privire.
Omul Mariana Mihuț nu este ușor de abordat. Am avut șansa să mă primească în cabină, la câteva minute după consumarea spectacolului. Marcată parcă nu atât de efortul fizic, cât de cel sufletesc, de concentrarea până la sacrificiu, de atenta urmărire a nuanțelor cu care și-a înobilat personajul, actrița părea încă ruptă de lumea reală, prelungind stările din spectacol, rămânând ancorată în meandrele lui.
Dialogul s-a închegat cu greu. M-a prevenit de la început că nu știe dacă va fi în stare să treacă la abordări teoretice. M-am convins repede nu numai că e foarte greu să o facăm, dar că nici nu pune preț pe altceva decât pe litera meseriei sale consumate doar pe scândura scenei. Se dovedea tipul mai rar de artist care își dorește detașarea de real, chiar și atunci când își încheie evoluția și refuză până la impolitețe insertul de cotidian în existența ei artistică.
Chiar dacă răspunsurile la întrebările de mai sus s-au compus cu greu, uneori monosilabice, le notez tocmai pentru a realiza profilul unui artist cu o marcată înstrăinare față de lumea din afara scenei, un artist al cărui sublim sacrificiu se face mereu în folosul artei pe care o slujește.


1. Iertați-mă. Cuvintele sunt atât de mari încât pur și si simplu m-ați blocat. Nu știu să folosesc, vis-a-vis de mine, cuvinte atât de mari. Pur și simplu am uitat întrebarea. ( am repetat-o). Alternativă ? Nu știu să vă spun. Nu știu. Eu știu ce fac eu pe bucățica mea, pe centimetrii mei pătrați. Eu pot să vă spun numai ce fac eu de patruzeci de ani de zile. Fac același lucru : încerc să fac teatru cu tot ce am eu mai bun, cu tot ce cred eu că am mai bun. Altfel nu știu ce să vă spun. Nu am o privire de ansamblu. Nu am avut niciodată – slavă Domnului ! – nici un fel de funcție de conducere, n-am fost în nici un fel de for tutelar și nici nu vreau – ferească Dumnezeu ! Eu sunt un actor pur și simplu. Nu știu ce să vă spun. Eu joc teatru și încerc să joc cât mai bine.


2 Partea mea forte nu este teoria. N-aș știi ce să vă spun, cât din mine se distanțează, cât din mine participă, care parte din mine transpiră și îi crește tensiunea. N-aș putea să vă spun lucrul ăsta. În general eu sunt un profesionist. În afară de asta nu e nici momentul nici locul pentru teoretizări. Nu este pentru mine, nu pentru altcineva.


3 Nu știu dacă sunt omul care îi îmbogățește pe ceilalți. Nu știu câți oameni pot face lucrul ăsta. Eu știu că singura mea credință este credința în Dumnezeu și despre asta eu nu vorbesc. Eu cred.


4. Habar n-am. Știu numai că nimic nu e nou sub soare în ceea ce privește teatrul. Teatrul se juca și acum mii și mii de ani și nu știu dacă cineva mai poate inventa ceva nou în materie de teatru. Se pot inventa mașinării, dar nu cred că poate fi înlocuit actorul și talentul. S-ar putea să fie posibil și lucrul ăsta până la urmă, dar eu sper să nu apuc asemenea vremuri. Și precis n-o să le apuc.