Apreciat deopotrivă în teatru și film, actorul subțirel, dar nu fragil, respirând încrâncenarea proprie bărbatului adevărat și rostind tiradele cu timbrul tragedianului de profesie, Gheorghe Visu a ajuns – când oare, Doamne ! – la 53 de ani. Se spune despre el că este

“ din stirpea de acum clasicilor furioși introspectivi. Își ascunde farmecul cu o indicibilă pudoare masculină, așteptând provocările incitante care să-l motiveze și mobilizeze, cerebral și afectiv. Fie chiar și în registru muzical, pentru care are resurse la fel de spectaculoase ca și talentul său dramatic excepțional. “

Ultimii douăzeci de ani de meserie i-a petrecut pe scândura Teatrului Mic, unde este unul dintre stâlpii instituției. A înregistrat succese memorabile, roluri de referință precum Franco Laspiga din “ Să îmbrăcăm pe cei goi “ de Pirandello, Armand Duval în “ Dama cu Camelii “ de Al. Dumas, Vulpașin din “ Maidanul cu dragoste “ de G.M. Zamfirescu sau Trigorin din “ Pescărușul de Cehov.
2004 avea să fie anul actorului Gheorghe Visu, prin cele două premii de interpretare obținute la Festivalurile de teatru de la Timișoara și Brașov. Interesant este că acest succes s-a produs prin pasiunea, disponibilitatea și înțelegerea cu care actorul s-a aplecat asupra teatrului realizat de tineri autori români și a colaborat cu o tânără directoare de scenă. Spectacolul în urma căruia a fost încununat cu lauri este “ 8.9.8.9….Fierbinte după 89 “, scenariu de Ana Mărgineanu după texte de Ștefan Caraman, Ștefan Peca, Petre Barbu, Paul Cilianu și Călin Blaga. Un spectacol jucat alături de Coca Bloss, Maria Ploae și Cristian Iacob, o reprezentație care ține, de fiecare dată, cu sufletul la gură asisteța, pe parcursul a două ceasuri dense. Surprinzător cu câtă acuitate au izbândit tinerii dramaturgi să contureze realitatea românească de dinaintea și de imediat după anul 1989, uzând de metafore tăioase, de hazul gratuit, sau de întrebările cu răspunsuri incluse.. Gheorghe Visu a reușit performanța de a reflecta, ca printr-o oglindă monstruos de fidelă imaginii din fața sa, lumea care ne adăpostește. Lumea blândă și ticăloasă, tragică și grotescă.
Imediat după consumarea spectacolului de la Brașov, în urma căruia avea să fie cel mai bun dintre cei buni, Gheorghe Visu mi-a răspuns la cele patru întrebări ale mele, vizând condiția actuală a teatrului românesc.




Gheorghe Visu in spectacolul "8.9.8.9...Fierbinte dupa 89"


SIMT CÃ ÎN TEATRU ȘI FILM EXISTÃ UN SUFLU NOU

Adrian Munteanu : Mă emoționează și chiar mă intimidează această prezență în fața unui actor excepțional, tocmai într-un moment de superbă încununare a carierei printr-un rol într-un spectacol al zilelor noastre. Despre această relație dintre realitate și teatru aș vrea să vorbim. Respingând amorfismul cotidian, care este alternativa pe care o propune teatrul ?

1. E destul de complicat pentru mine să răspund, pentru că mă gâmdesc acum la două puncte de vedere : una este alternativa culturală, a unui spectacol de divertisment, până la urmă, în primul rând divertisment, fie că plângi, fie că râzi, dar , în afară de asta, nu sunt povești, poveștile cu oglinda lumii și eu simt acest lucru. Din când în când reușești să realizezi câte un spectacol - eu vorbesc acum din punctul meu de vedere, din punctul de vedere a celui care a constituit o mică performanță în această seară – realizezi din când în când că ai ceva de oferit și ai o responsabilitate , așa, în libertatea asta culturală, în bogăția de evenimente. Care anume nu pot spune. Totul este ca noi să ne facem bine meseria, cu mare plăcere și cu dăruire. Din când în când să izbutim o întâlnire cu un regizor și între noi. Ceea ce noi am lucrat, ceea ce noi am realizat, trebuie să facă plăcere și publicului. El să plece cu învățămintele ce se pot trage din fiecare spectacol.


A.M. : L-am revăzut pe Gheorghe Visu, omul și actorul cunoscut din atâtea ieșiri la rampa succesului teatral și cinematografic, jucând un personaj cotidian din care mi-e greu să recunosc până unde s-a implicat și a rămas actorul și de unde începe tranfigurarea, asumarea unor conștiințe împrumutate prin datele personajului. Care este , astăzi și dintotdeauna, dialogul dumneavoastră cu personajul pe care-l aveți în față ?

Georghe Visu : Eu cred că un actor are în structura lui fizică și sufletească toate personajele pe care le joacă și le va juca. Cu fiecare seară, cu fiecare rol este o anumită parte din mine. Nu e ceva străin. Tot eu sunt acolo, cu fiecare parte la care mă uit și pe care o controlez în repetiții, pe care o conduc, dar care, în timpul spectacolului, mă conduce ea pe mine. Eu rămân de multe ori spectator al personajului pe care îl fac în clipa aceea. Poate e un sentiment de mândrie că eu sunt și personajul sunt și artistul și opera pe care o creez și îmi place . Aici stă pasionanta calitate de actor.

A.M. : Într-un veac agitat și instabil, actorul pare mai degrabă înstrăinăt, respirând cu adevărat doar pe scenă, odată cu viețile pe care le pune în valoare și urmează să și le asume în fiecare seară. Care sunt credințele, poate și speranțele, care vă fac să treceți prin această lume, reușind, în continuare să-i îmbogățiți pe ceilalți ?

Gheorghe Visu : Acum, în clipa asta, cred că asistăm la un moment de dezgheț al tinerilor care au intrat, de un an, doi, trei, în meseria asta. Sper că a trecut momentul de dezorientare, de zece ani și mai bine. Eu simt, nu numai în teatru, dar și în film, că există un suflu nou și mă bucur că am încă putere, că sunt actor și nu sunt regizor, și am încă putere să înțeleg ce vor ei de la teatru, cum vor ei să fie construit. Ce ați văzut în seara asta sunt textele alese de ei, ideea lor de a face teatru. Nu e nimic nou, dar probabil că totul se adună și totul are un scop : “ hai să creem din nou teatru !“.

A.M. Vrem să credem că societatea va suferi modificări și atunci este de presupus că și teatrul, prin formele sale de manifestare, se va schimba. După opinia dumeavoastră care este viitorul teatrului sau, altfel spus, teatrul viitorului ?

Gheorghe Visu: Teatrul va suferi modificări, dar va rămâne, în esență, același. Vom avea întotdeauna spectacolele clasice sau mai puțin clasice, dar cu un scop foarte bine definit de comunicare cu publicul, de creare a unei punți între spectacol și realitate, între scenă și auditoriu. Pentru că sunt în continuare foarte multe texte, foarte mulți regizori tineri care apar, foarte multe spații mai mult sau mai puțin convenționale, în care se lucrează și care sunt interesante și în care se poate experimenta. În toate aceste experimente, un regizor care trece, un public care trece prin aceste experiențe, se va întoarce tot la cutia magică a unei săli de teatru, la bariera de lumini, la rampa. În clipa în care o generație găsește un drum, în clipa aceasta toate ramurile colaterale, toate spectacolele care se joacă
sunt benefice mișcării teatrale.