PROFESOARA DE LIMBA ROMÂNÃ

Poate numele ei a trecut demult într-o lume mai bună. Poate mai citește încă de acolo extemporalele de control ale fiecărei zile din spatele elevilor de ieri. Poate titlul este greșit: este învățătoarea de limba română. Poate a ieșit la pensie. Mai scrie încă scrisori deschise pe care nu le citește nimeni. Scrisori către Bunul Dumnezeu. Poate este în greva depersonalizării. Profesoara de limba română nu mai are demult identitate. Ca și limba pe care a mângâiat-o în gramatica existenței, în poezia visurilor ei din primii ani de școală și de liceu. Sună telefonul? Nu sună telefonul. Sunt ocupate toate telefoanele miniștrilor, premierilor, procurorilor, generalilor, judecătorilor, directorilor, profesorilor de astăzi și ucenicilor de ieri. I-a trimis cineva o floare? Este greu să trimiți o floare pe lumea cealaltă. Pe lumea aceasta, nu este timp. Nu a mai primit demult o floare. I-a mai scris cineva? Cutia de scrisori este goală, ca și singurătatea care o înconjoară. Cine își mai aduce aminte de ea? Cât de scumpă a ajuns memoria în ziua de azi! Amintirile te pot întoarce la o lume de vârstă mai mică. La o lume fără părere de sine. Sunt nesuferite amintirile acestea. Cu ele poți ajunge până în copilărie. Noi suntem oameni mari. Uneori, chiar oameni de stat. Și ajungând oameni de stat, învățăm alte limbi. Limba de lemn. Limba de piatră. Și ajungem la limba de lacrimă.
Biblioteca ei este plină de profesori de limba română. Unii – români fiind – s-au dus mai departe de țară ca să scrie mai frumos. Și profesoara de limba română i-a adus înapoi din alte limbi. Au crescut în biblioteca ei alte flori. Biblioteca memoriei ei este plină de fișele foștilor ei elevi. Toți – mici. Toți – neștiutori. Toți, astăzi – atoate și atotștiutori. Primele lor semnături pe caietele sărăcăcios liniate, îmbrăcate în hârtie albastră sau mov, au fost bastonașele și punctele și liniuțele. Ultimele lor semnături aprobă jucării de lux pentru scaune de import. Scaunul profesoarei de limba română de la catedră a rămas majoritar de lemn. Cu toate eforturile dascălilor moderni de a-l înlocui cu scaunul ergonomic. Asta a făcut-o să stea și spre bătrânețe drept. Să scrie și la 70 de ani frumos. Și citeț. Și să vorbească rar despre chirie, medicamente, boli, copii și nepoți. Și să gândească des despre toți elevii ei. Printr-un accident de iubire, profesoara de limba română a ajuns iubită, mamă și bunică. Dar a avut copii mult mai mulți. Unii s-au băjenit aruncând la despărțirea de profesoara de limba română o ultimă invectivă. Profesoara de limba română nu s-a supărat. A predat mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dacă a plecat, a plecat, nu ca să se odihnească. O să zâmbiți. Este pretutindeni în lume, în spatele fiecărui elev. Citește, dar nu mai corectează. Adună cuvintele frumoase și faptele bune. Și compune. În sfârșit, compune. Prima ei compunere liberă în limba română creștină.