Întotdeauna va exista întrebarea „De ce?”... de ce eu, de ce el, de ce acum, de ce nu ieri și multe altele. Atrage însă și întrebarea „de ce întreb DE CE?”. „De ce?” înseamnă o situație fără explicație, o situație care nu are final, care se duce, și se duce, până la moarte... De ce există „de ce?” De ce-ul va exista și va fi până va înceta să existe suferința... hmmm... așteptați mult și bine că veți și visa „de ce?” Îmi privesc împietrită sufletul cum umple de idei și sentimente o pagină prea pur de albă pentru a întreba „de ce e albă?”. Ajung ușor să întreb „De ce exist?”. Cu siguranță este singura întrebare care are răspuns, singura întrebare care își poate găsi singură răspuns. Iubirea vine cu „de ce?” și ura vine cu „pentru că ai întrebat de ce!”. „De ce?” există și nimeni nu a stat să se întrebe „De ce există?”... ca un fel de cerc vicios ce se învârte în jurul lui „pentru că”, fără să poată ieși din joc.
„De ce iubești?” Iubesc pentru că... da’ chiar „de ce iubesc? Ce mi-a dat forța aceasta de a iubi? Ce m-a făcut să simt că iubirea mă poate face fericită? De ce m-a făcut să simt asta??? Cred că nimeni nu va reuși să afle „de ce” de ce există... nici măcar marii filozofi... poate doar vor spune „pentru că...”
„Pentru că” nu poate exista fără „de ce?”. Și atunci, de ce există „de ce?” Pentru că... Ca un fel de viciu mă va urmări o întrebare care nu are sens, care nu are explicație... care doar există...