În perioadele cînd vînatul era interzis, se găsise o soluție pentru cei mai tovarăși dintre tovarăși de a rări înaripatele care cădeau cloșcă prin luna martie în delta Dunării: vînatul experimental.
Această denumire savantă a braconajului oficial, în afara faptului că punea pe masa frugală a activistului PCR o friptură cu titluri științifice, avea și o latură ideologică, materializată în lupta de clasă dusă împotriva gîștei sălbatice, de exemplu, ce-și creștea bobocii îndopîndu-i cu rîmele și mormolocii noștri comuniști, ca, spre toamnă, ticăloșindu-se, să treacă granița cu cîrdul și să ceară azil politic în țări mai calde și mai capitaliste.
Nedumerirea, vizavi de vînatul experimental al tovarășilor, nu dispăruse de pe fața bătrînului lipovean ce-mi povestea afacerea, nici după patru ani de la ultimul genocid experimental, încît, negăsind șpilul științific al problemei, se tot lamenta: „ Ce să ixpirimenteze, bre? Dacă are rața ciocu-n cur ? ”
Actualii braconieri de la conducerea României ( care s-au dat de stînga spre a-și deschide buticuri pe dreapta ), fiindcă tot trebuia să se sacrifice cineva, s-au decis să practice pe propria lor piele capitalismul experimental de Dîmbovița.
Vorbind timp de patruzeci de ani despre otrava capitalismului, tovarășii cobai deveniră imuni și trăiesc bine-mersi, sugînd doze mari de capital privat de la țîțele generoase ale statului, încît vitelonii lui Văcăroiu pot ingurgita pînă și lapte de vapor fără să aibă indigestii de procuratură.
Atîta vreme cît îi cald și baciul Iliescu e iubit de scutieri și masele populare, actuala turmă guvernamentală va rumega liniștită pînă spre iarnă, cînd ’oțul de președinte e capabil să scoată birlicul din mînecă și să ixpirimenteze un guvern de opoziție, asemănător raței cu ciocu-n cur, conform principiului fără ură, fără flotă, fără răzbunare și fără combustibil, să nu mai înțeleagă nimeni nimic, dar să se confunde definitiv Coposu cu caloriferul degerat și foamea cu Niki Manolescu
31 august 1993