Singuri! Mereu singuri vom urca treptele colorate de anotimpuri. Le vom urca pâna la capăt, pentru că, ce este viața decât un urcuș solitar care ne-a fost scris în tipare? Ca o pedeapsă, sau ca un dar!...
Sunt mulți aceia care, dacă într-o zi ar rămâne covrig în poala patului, poate nici n-ar observa cineva..."n-a’ ști nime’ că m-am duuuus"... Sunt atât de singuri, atât de pustii, că de multe ori, parcă nici sufletul lor nu mai este cu ei! Din această pricină, nu este de mirare că viața pe care o au le pare o ramă goală.
Urcăm. Cu fiecare zi, în fiecare noapte a existenței noastre și cu fiecare treaptă chinuit câștigată, ne imaginăm că ne apropiem de casă. Acel "home" după care tânjim de când ne naștem. Fugim de purgatoriul din noi, în care ispășim un "ce" elementar, dar nu întotdeauna trist. Ca o pedeapsă... Sau ca un dar?
Cred că depinde de fiecare cum iși privește urcușul. Inventatorul ne-a dăruit scara aceasta, între naștere și moarte, pe care noi am numit-o viață, pentru ca urcând-o să-l găsim pe El, acolo sus, deasupra cerului, deasupra iubirii și urii, deasupra tuturor inventatelor și ne-inventatelor încă. Numai că noi, din răutate, din nebăgare de seamă, sau doar din curiozitate, în loc să urcăm, coborâm...și, evident, El nu este în acea direcție. În schimb, Îl facem vinovat de eroarea ce ne aparține. Pe aceeași scară plină de ispite, suspendată între hotarele permise, între bine și rău, între naștere și moarte, ne anulăm bunul simț elementar și ne mințim că minusul înseamnă plus. Așa, la linia de total, ne iese că destinația mai ușor de atins este la fel de albastră ca cerul. Dar vai, nu este decât reflexia lui în unghia de apă cu care se-nvelește orice mlaștină!...Și ce dacă pe ea plutesc nuferi, ca niște urme de cocori? Urme de cocori pe nori, sub nori...
Cu toții știm că pășim singuri în și din viață, dar în interiorul ei avem rude, prieteni, soți și urmași. Unde sunt aceștia când sufletul strigă disperat după o mângâiere, o vorbă, o întrebare simplă – "ce ai făcut azi? te-a mângâiat soarele? ai gustat ploaia? ai auzit fulgii de zăpadă?" Și plutim, plutim într-o bezmetică mișcare browniană între cele două hotare, până ce steaua ne dispare din contabilitatea cerului, de cele mai multe ori, fără să modifice ecuația carteziană a vieții.
Sădim, naștem, construim, însă rar reușim cu adevărat un semn în brazdă. Iubim oameni care nu ne merită și suntem iubiți de alții care ne lasă cu inima acoperită de gheață! Ni se întâmplă câteodată să descoperim oameni care stau cu urechea lipită ca și noi, de aceeași crăpătură a cerului. Ne-ar putea deveni prieteni și chiar, ni-i dorim iubiți. Par a fi asemenea nouă – au aceleași credințe, simt și iubesc la fel. Ne amăgim crezând că ne suntem suflete pereche. Ochii însă, ochii văd altceva! E doar o iluzie mentală în care rămânem prizonieri, sperând că fericirea numai cu ei ar putea fi rotundă și deci, posibilă.
Avem trufia să ne credem dumnezei doar pentru că exersăm iubirea. Din când în când ne străduim să trăim frumos, dar de prea puține ori, câte unul înțelege că pentru asta va trebui să se facă pod între tristeți și bucurii, sau să soarbă odată cu praful, ambrozia scăpată din cupa zeilor. Mai trebuie să dețină înțelepciunea de a iubi lumina, acceptând că va veni și noaptea...Și mai mult decât toate, să poată ca la sfârșit să nu-și urască urmele pașilor. Grea treabă, nu-i așa?
În mod din ce în ce mai surprinzător, constatăm că încă mai există oameni care se trezesc din iluzia perfecțiunii și găsesc taina lucrurilor simple, rețetă veche ce, paradoxal, face existența să nu fie o perpetuă, monotonă repetiție. Ei devin cu timpul întelepți, păstrători ai bucuriei de a trăi cu folos; oameni care sunt recunoscători pentru o fericire de-o clipă, doar pentru că acea clipă i-a făcut să strălucească. Sunt mulțumiți și recunoscători că li s-a permis să-i cunoască gustul, fie el chiar și numai cât o împărtășanie...”just a bite”. Aceia singuri au șansa de a trăi frumos. Numai aceia au șansa de a crește copii întregi și senini cu adevărat. Copii care, în vremuri de restriște ale vieții, vor avea la ce să-și întoarcă gândul, ca la uterul matern - adăpostul absolut împotriva urgiilor.
Părinți ca aceștia le vor spune din timp copiilor lor, că viața nu e o serenadă delicată de Haydn, ci e mai degrabă wagneriană.
Cei mai mulți însă, ne rezumăm la "a trăi" și încercăm să ne bucurăm atât timp cât pielea ne mai stă întinsă pe oase. Aflăm prea târziu că tinerețea și nici măcar viața, nu sunt veșnice! Trăim după un liber arbitru aproape întotdeauna indecis pentru că undeva, cândva spiritul de conservare s-a rătăcit de noi, pierdut poate, în anii aceia în care din curiozitate sau doar din nebăgare de seamă am lăsat larg deschise ferestrele ființei noastre. Uităm că, dând îngerii afară doar pentru că nu vrem să credem în ei, n-ar mai trebui să ne mirăm, de ce ne joacă-n picioare câte-un destin smintit!
Și, întotdeauna prea curând, vine o vreme când nu mai e mare lucru de făcut - ne trezim că a rămas atât de puțin timp până când "încă" îi va da locul lui "deja", căruia îi suflă-n ceafă "prea"... de cele mai multe ori urmat de "târziu"!