SE VORBEȘTE mult, în ultima vreme, despre creația „ultimului val” de poeți, fie că sunt ei priviți cu simpatie, fie că devin ținta mefienței spiritelor mai conservatoare. Între cei care vin, pare a-și câștiga un loc bine situat Andra Rotaru (n. 1980), distinsă în 2006, alături de Diana Geacăr și Oana Cătălina Ninu, cu Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut. Volumul său, intitulat „Într-un pat sub cearșaful alb”, a apărut la Editura Vinea, ca urmare a faptului că autoarea s-a numărat printre câștigătorii programului creative writing de la Râșca din 2005, și că manuscrisul său (altul, dacă am înțeles bine, decât cel redactat în cadrul programului) a fost distins de un juriu al editurii cu Marele Premiu „Ion Vinea. Ar fi de subliniat și faptul că în mai 2008, placheta Andrei Rotaru a fost publicată în traducere spaniolă, la Bassarai Ediciones, sub titlul "En una cama bajo la sabana blanca".
Volumul din 2006, postfațat de poetul Adrian Urmanov, alias părintele Serafim, unul dintre inițiatorii și susținătorii programului de la Râșca, mănăstire situată la circa 30 km de Fălticeni, în județul Suceava (program la care au participat în 2005 opt tineri, selectați din aproximativ 70), poartă un motto în limba engleză (pe care îl redau în traducere), extras (probabil) din jurnalul Fridei Kahlo: „Ei credeau că sunt suprarealistă, dar nu sunt. Eu niciodată n-am pictat vise. Eu am pictat propria mea realitate”.
Am citit, înainte de a purcede la redactarea acestor rânduri, luată de pe Internet, o recenzie din revista „Convorbiri literare” (nr. 2/ 2006), aparținînd poetului Gellu Dorian, la volumul Andrei Rotaru. De mult nu mi-a fost dat să văd un comentariu (fie și elogios) mai fără legătură cu obiectul său decât al poetului botoșănean! Și aceasta, pentru că Gellu Dorian pornește în întreprinderea sa (ignorând și cele câteva sugestii, cam vagi, din postfață) de la scurta notiță biografică, în loc să se întrebe și să-și lămurească cine e sau cine a fost Frida Kahlo. Și pentru că nu știe, improvizatul critic ia versurile poetei drept Bildungsroman și produs al memoriei personale, ori crede că factura lor, pe care nu prea și-o poate explica, s-ar datora lecturilor din Aglaia Veteranyi. Este motivul pentru care mă văd obligat la o scurtă fixare a personaliltății celei din care Andra Rotaru își extrage nu numai mottoul.
Frida Kahlo, pe numele ei real Magdalena Carmen Frieda Kahlo Calderón, a fost o mare pictoriță mexicană. Fiică a unui fotograf evreu de origine ungară și a unei mexicane cu sânge indian, s-a născut la 6 iulie 1907 la Cocoyan, un foburg din Ciudad de México, iar viața ei a fost permanent marcată de accidente și infirmitate. La doar 6 ani e bolnavă de poliomielită și piciorul său drept e deformat, provocându-i șchiopătarea. La 18 ani, autobuzul cu care mergea la școală este lovit de un tramvai. Frida supraviețuiește, dar e grav rănită: are, între altele, o fractură de coloană, iar o bară de metal îi pătrunde în corp. De la 17 septembrie 1925, când a avut loc accidentul, până la 13 iulie 1954, când încetează din viață, la vârsta de 47 de ani, viața Fridei Kahlo este un calvar. În timp ce e țintuită la pat și imobilizată într-un corset, mama ei îi așază deasupra o oglindă, iar tatăl îi dăruiește o trusă de pictură pentru a-și omorî timpul. Ea începe să picteze ceea ce vede, așadar pe ea însăși. Primul ei tablou este un autoportret. Înzestrată cu o voință imensă, Frida va încerca să ducă, în ciuda marilor infirmități, o viață normală. De îndată ce sănătatea-i permite, începe să frecventeze mediile artistice de stânga și comuniste. Îl cunoaște astfel pe Diego Rivera, un pictor muralist în vogă, și se va căsători cu el. Frida avea 22 de ani, iar Diego 42. Erau și foarte diferiți ca statură: ea – subțiratică, iar el foarte solid, încât, observă francezul Paul Berger într-un articol pe care i-l dedică, părinții fetei vorbeau despre căsătoria unui elefant cu o porumbiță. Se mută în Casa de Azul, o construcție începută de tatăl soțului și terminată de acesta, care-o va transforma, după moartea Fridei, în muzeu. Infidelități ale lui Diego (inclusiv cu sora Fridei), divorț, relațiile ei cu alți bărbați, între care celebrul Leon Trotski, poate și cu femei, recăsătorirea cu Diego, expoziție la New York, în 1938, și un an mai târziu, la Paris, apoi, în 1953, prima expoziție în Mexic, la care Frida, cu sănătatea grav și ireversibil deteriorată, este adusă de ambulanță și instalată, plină de bijuterii, într-un pat cu baldachin în mijlocul sălii – iată principalele evenimente ale existenței artistei. Și creația, desigur. În plus, obsedată de ideea de a deveni mamă, a suportat trei avorturi. Frustrarea maternală, infidelitățile soțului și progresiva sa deteriorare fizică au fost temele principale ale operei sale, care nu este foarte întinsă, dar a făcut-o celebră. Despre Frida s-au scris numeroase articole și cărți. Una, intitulată „Diego și Frida”, a apărut la Gallimard în 1995, sub semnătura cunoscutului romancier Jean-Marie Le Clézio. Un film din 2002 a avut-o pe Salma Hayek în rolul Fridei.

I-AM PUBLICAT, în numărul pe noiembrie-decembrie 2004 din „Litere”, Andrei Rotaru un grupaj de versuri (și mai apoi încă unul). I-am citit încă unele poeme pe Internet. Mie unuia versurile anterioare acestui volum nu mi se par radical deosebite de cele de acum: „Mi-e teamă de ce s-ar putea descoperi.../ Un om cu o față ce caută frumusețe,/ Gol și afundat într-o speluncă/ De unde gingășia curge pe gât,/ De unde dopurile sticlelor lovesc aprig,/ dezvelind inocențe pierdute. [...] Bahice sunt sau nu sunt/ Toate simțurile,/ Proprii, neviolate,/ Ascunse într-un trup de om!// Reneg astfel comunitatea celor/ Scufundați în mine...”. O frazare sigură, o anumită contorsionare, mai curând a limbii și a imaginilor decât a ființei. Am avut de la întâiul contact cu poezia Andrei Rotaru senzația că versurile sale agită mai multă trăire decât are autoarea. De unde, un mic manierism prematur. Acest deficit de trăire, de experiență de viață reală, este acum rezolvat: Andra operează un transfer de existență, de suferință, de contorsionare, de chin. Scrie și-și avivează propriile trăiri înfățișând în secvențe lirice înlănțuite oarecum narativ, la persoana întâi, viața pictoriței mexicane. Deficitul de existență nu mai există, iar contorsionarea încordată a versului devine convingătoare: „sunt o atracție de pe stradă/ un animal cu picior lemnos/ fără nervuri/ dreptul se subțiază/ în momentul creșterii/ împinge cu/ ură, sparge venele dar/ nu mai cresc, mă așez leneș/ să-mi văd viața/ prin ochiul de animal [...] morții sunt mici/ figurine pe care le iau în brațe/ și le povestesc ce s-a întâmplat de la nașterea mea//se opresc/ nu vor să-mi spună ceea ce urmează// tristețea mă încovoaie/ sunt un animal/ îmi sap culcuș acolo între ei * de ce stau într-o cameră cu morți, nu ies pe stradă?// în viitor oamenii vor opri lângă mine/ un popas lung/ cu flori și Pieta/ într-un pat/ sub cearșaful alb/ oamenii se vor îmbiba de culoarea mea brună// mă dezlipesc autocolant de ziua de azi/ și las stropi/ pe șoseaua fără trecători”.
"I never painted dreams". E ceea ce spune Frida, nu însă și Andra, al cărei vis este că ar putea fi cealaltă. Care se pictează (și se scrie) pe sine cu necruțare, fără nici o milă. În felul acesta Andra Rotaru se încadrează, vor spune comentatorii (și așa și este), în formula lirismului douămiist: crud în viziune și limbaj, autobiografist și minimalist. Meritul poetei este acela de a se ridica, să zicem așa, la înălțimea subiectului, de a-și putea înstruna versul astfel încât să evite biografia romanțată. De a găsi în ea forța retrăirii vieții frustrate, chinuite a Fridei. De a reconstitui un univers de gânduri și de sentimente cu totul particular. Altminteri, cunoscând detaliile destinului real al artistei mexicane, putem urmări, pas cu pas, reconstituirea lui lirică. Iată-i pe Frida și Diego: „am întîlnit bărbatul care este de două ori cât mine/ ne facem desene dimensionate după trupurile noastre/separate printr-un perete roșu unde/ căsătoria este locul în care/ se întâlnesc ulcerațiile/ transformă/ senzualitatea corpurilor noastre// în timp/ lumea începe să se picteze pe limfă/ și păreri”. Iată maternitatea frustrată, înfățișată expresiv și îndrăzneț: „în patul cu cearșafuri albe care se înfășoară pe trupul meu/ dorm melci ieșiți din cochilile// au un somn gol pe/ inele vineții și/ o duhoare stătută în enclave.// rămân dâre liliachii/ de care/ mi-e silă/ dar copilul se naște atunci când fierul, corsetul și melcii/ viețuiesc împreună”. Unele poeme poartă titlul unor tablouri ale poetei, precum „The suicide of Dorothy Hale”, inspirat dintr-o tragică întâmplare reală. Talentul Andrei Rotaru, incontestabil, stă în forța cu care reconstituie dinlăuntrul subiectivității personajului său liric trăirile sale aparte. Și în inteligența de a nu se limita la anecdotica vieții, ci de a sugera mereu drama artei. Este un început plin de mari promisiuni. Rămâne ca Andra Rotaru să găsească, pe mai departe, în sine și în viața ei proprie, substanță pe măsura predispoziției sale stilistice.

(Text adaptat, preluat din volumul "De la clasici la contemporani", Grupul Editorial Bibliotheca & Marcona, Târgoviște, 2008)