Cernăuți și poeții săi evrei


Pe locul unde se află, azi, Cernăuți, era cândva o așezare, Þețina, care a fost distrusă de tătarii lui Batâi ( sec.XIII). Actul prin care este atestată existența Cernăuților este datat la 1408, printr-un zapis al lui Alexandru cel Bun. Așezarea se afla la răscrucea unor importante drumuri, Polonia, Austria, Moldova, Rusia, fiind interesate de existența orașului. Negustorii din Lemberg (Lvov) au fost cei care a contribuit la dezvoltarea Cernăuților în secolele XV- XIX. În anul 1775, Habsburgii impun un guvernator al orașului, limba germană devine limbă oficială, iar în 1849, Cernăuți este declarat capitală a Ducatului Bucovinei. Limbile vorbite erau, pe lângă germană, română, idiș, polonă, ucraineană. În 1875 se înființează o Universitate care va atrage numeroși intelectuali. Populația a crescut de la circa 30.000 la începutul secolului XIX, la peste 110.000 la începutul celui de al XX-lea. În 1930, erau circa 43.000 evrei de religie, declarat, mozaică, restul find creștini, romano-catolici, luterani, ortodocși. La recensământul din 2001, s-au declarat 189.000 de ucrainieni, 26.000 de ruși, 10.000 de români, 4000 de moldoveni (?), 1400 de polonezi și 1300 de evrei. Populația totală era de 236.0000 locuitori. Importanța actuală a orașului nu se compară cu aceea din secolul XIX, din cauza marginalizării sale în cadrul Ucrainei, sub regimul sovietic, dar și după desovietizare. Dintre personalitățile culturale mai importante care s-au născurt sau avut contact cu Cernăuți, menționăm pe scriitorul israelian Aharon Appelfeld ( n.1932), solistul de talie internațională Joseph Schmidt ( 1904- 1942, a murit într-un lagăr de refugiați, în Elveția), actrița Sidi Thal (1912-1983), actorul român Grigore Vasiliu-Birlic, poeții Rose Auslaender (1901-1988), Paul Celan ( 1920-1970), Moișe Fișbein ( n.1947), Alfred Kittner ( 1906-1991), Dan Paghis ( 1930- 1986, Israel), ca să nu-l omitem pe neuitatul Ițic Manger, marele trubadur al idișului, după celebrul Velvl Zbarjer, predecesorul și inspiratorul său.
Dintre poeți, vom începe cu Rose Auslaender, pentru că este prea puțin cunoscută, față de valoarea ei incontestabilă. „Der Traum hat ofene Augen”, este titlul unui poem și al volumului apărut și în România, la Ed. Fundației Culturale Române, anul 2001, în traducerea germanistului George Guțu. „Visul are ochii deschiși”, aceasta este deviza de o viață a poetei, dar ea nu poate trece peste oroarea holocaustică- „Ei au venit cu stindarde și pistoale, au împușcat toate stelele, și luna, pentru ca nici o lumină să nu ne mângâie, iar noi am îngropat soarele, a fost o beznă infinită”. Tot ea a scris – „Patria mea a murit, mi-au îngropat-o în foc”. Este vorba de limba germană, față de care și alți scriitori bucovineni au avut o mare reținere, după încheierea războiului. Poeta nu a uitat, în pererigrinările sale ( SUA, Germania), locurile natale, Bucovina – „ Molizi, acolo unde ziua a pășit în vale, cu respirația unui ecou”... „ Cuib de rândunici sub acoperișul de șindrilă, zboruri, zboruri albastre, în august”. „Sunt o tânără în vârstă de 5000 de ani”, consideră poeta, care s-a stins într-o casă de bătrâni din Duesseldorf.
În același oraș s-a oprit și ceasornicul vieții lui Alfred Kittner, un poet la fel de dăruit, aproape netradus în română ( cunoaștem o ediție în germană, în colecția „ Die schoensten Gedichten” – editor, Mariana Șora, redacor Herta Spuhn). Vom reproduce câteva versuri, în traducere proprie – „ Mă-nalț în mine însumi, eu zbor departe-n larg, eu beau vin cu cenușă, din mărăcini clădesc cămin, cu umbrele mă schimb în post, cu-amărăciunea fac un pact, iar drumurile trec cruciș, eu merg și glasul meu e mut”. Nu l-am pomenit pe Alfred Margul Sperber, carte, deși nu s-a născut la Cernăuți a fost legat prin multe prietenii și prin activitatea sa, de acest oraș. A trăit între anii 1898-1967, a scris o frumoasă poezie originală și a tradus cu măiestrie din Eminescu, poetul care a învățat la Cernăuți în primele clase de gimnaziu.
Ițic Manger, originar din Cernăuți, a locuit în diverse orașe, a scris minunate poeme în idiș traduse de Nina Cassian și Israil Bercovici, printre care remarcabil este ciclul „Balada evreului care a ajuns de la cenușiu la albastru”. Poezia lui Manger este cantabilă, el a scris și ciclul de scrisori ale vestitului Velvl Zbarjer către iubita sa, Malka. În traducere, farmecul poeziei sale nu se pierde, deși idișul nu este o limbă ușor de translat în alt grai. „Ai spus că sunt toamnă și m-am făcut toamnă” ... „ Drum, vânt, prietenii mei”... „Amurg și nouri – cireadă „ ( se aude vocea lui B. Fundoianu, aici)... „Eu împărat fără țară” ( evreul rătăcitor ?) ...”Pasărea își scutură lumina de aur”.. Unul dintre cele mai emoționante poeme poeme este „Stă în cale un copac”, care se încheie astfel- „Dragostea-ți nu-mi dete voie pasăre să fiu”. Este vorba despre mama poetului. Dacă ar fi scris într-o limbă de circulație universală, Manger ar fi ajuns să fie cunoscut pe mapamond.
La urmă( dar nu ultimul, ci dimpotrivă, poate cel mai de seamă poet de limba germană din secolul XX) vom vorbi despre Paul Celan. Și-a pierdut părinții în Holocaustul transnistrean (da, domnilor negaționiști, a existat ca parte a Holocaustului european, giganticul lagăr Transnistria). A suferit nu numai din cauza pierderii celor dragi, dar și a faptului că nu era alături de ei, în momentul deportării. A fost în diverse lagăre de muncă, iar după război s-a angajat la Ed. Cartea Rusă din București. În 1947 s-a refugiat în Occident, stabilindu-se la Paris. În 1970, în urma unei suferințe psihice, de mai mulți ani, provocată nu numai de traumele Holocaustului, dar și de calomniile răspândite de văduva poetului Yvan Goll, Paul Celan s-a sinucis, aruncându-se în Sena de pe vestitul pod Mirabeau. Avea 50 de ani, se întâlnise cu Heidegger, care i-a apreciat poezia, dar care nu a regretat, din păcate, colaborarea sa , vremelnică, la așa zisa educație universitară, nazistă. Lui Paul Celan îi aparțin celebrele sintagme „ bem lapte negru” și „ Moartea este un meșter german cu ochi albaștri”. Andrei Codrescu a reluat acest motiv, adresându-se lui Mircea Eliade, pe care l-a numit un „băiat rău într-un secol rău”. Poezia lui Celan se poate numi „o floare de cenușă”, după un vers din poemele sale. Dar , tot el scrie – „Închipuie-ți soldatul din smârcurile Massadei își face o patrie de neclintit împotriva tuturor ghimpilor de sârmă”. Publicul din România cunoaște traduceri izbutite din opera lui Celan, datorate lui Petre Solomon, prietenul său, Ninei Cassian, lui Ion Papuc, Luminița Graur, mulți alții. Se cunoaște și corespondența sa cu Ingeborg Bachmann, prietenă sa intimă, cu Ilana Shmueli, din Israel. Celan nu s-a putut elibera niciodată de trecut – de la acel „Lapte negru bem dimineața, la amiază și noaptea” la „suflarea nopții ți-e așternutul, negura se culcă cu tine”...apoi la poeme de dragoste- „ne vom întoarce sus ca să ne-nnecăm acasă”, la poeme aparent ermetice – „în atelajul-șarpe, pe lângă albul chiparos, prin puhoi ei te-au dus”, ș.a. toate poartă amprenta morții violente. „Trandafirul nimănui” este durerea universală, numai un poet cu o largă respirație poate simți ceea ce milioane nu pot exprima. „Todesfuge”, tradusă ca „Fuga morții” ( de la Fuga lui Bach) , ca „Tangoul morții” ( formulă agreată și de Celan) l-a făcut celebru, s-au scris scenarii, opere muzicale, balete. Despre Celan, Emil Cioran a spus – „ Nu era un om în carne și oase, ci mai curând o rană care sângerează fără întrerupere”. Nec plus ultra.

Boris Marian.