Niciun alt roman din literatura secolului al XX-lea nu este construit mai bine ca o enigmă ontologică și social-culturală ce traversează istoria pragheză și central-europeană decât acest “Der Golem” (Kurt Wolff Verlag, Leipzig, 1915) al lui Gustav Meyrink. Ficțiune sau adevăr? Luciditate sau transă hipnotică?
Traducerea cărții “Golem” în limba română, făcută de către Gina Argintescu-Amza și dată tiparului abia în 1989 la Cartea Românească, se petrece chiar în mijlocul fenomenelor eliberatoare pentru Europa: răspândirea planului reformisto-retroimperialist rusesc Perestroika, prăbușirea zidului Berlinului (noiembrie 1989) și revolta populară anticomunistă din România (16-22 decembrie 1989). “Golem”, la origine o invenție din litere, formule magice și piatră, nu-i o sugestionare în masă, ci mai degrabă seamănă cu o splendidă autosugestie indusă (în subsidiar către public) de către autorul G. Meyrink, ce se identifică pe sine cu personajul-narator. Însă și invers, printr-un posibil feed-back, acest protagonist al romanului fantastic, smeritul “maestru Pernath” (cititorul ideal, fidel al semnelor “cărții”) – un medium purificat prin care Golemul are prilejul să se materializeze fizic în citadele sfărâmate –, acaparează mintea creatorului său, scriitorul G. Meyrink. Cartea “Golem” se scrie singură. Este viața tensionată. Trăită de fapt individual. Pentru că, în mediile sociale, nu există lecturare publică a puterii “Golemului”, ci doar discutare în șoaptă a ei la anumite temeri (bombardamente, calamități naturale, intoleranță etnică, rasism, război) .
Niciun motiv literar fantastic n-a fost transformat imediat în reper social, în factor de supraviețuire, de rezistență la agresiuni repetate. Până la apariția Golemului în 1915. O replică a arhivarului Shemajah Hillel (tatăl lui Miriam, iubita tainică a lui Pernath) de la pagina 164 sună astfel : “ – Aaron, știi vorba : toți evreii răspund unul pentru celălalt.” Golemul, mit vechi al alchimiștilor, în esență un mijloc apotropaic de securizare personală a omului amenințat, slujește în lagărele de la Auschwitz ori Buchenwald, prin deceniile patru-cinci din secolul XX la păstrarea încrederii în Salvatorul lumii, într-un Mesia manifestat în istorie pe scară redusă. Pentru că, în viziunea lui G. Meyrink, aceasta este Golemul – nu doar materie neînsuflețită, ci reinventare a Divinității de către orice mână omenească, pentru un grup protestatar. Sosie imperfectă a viitorului Mesia, care încă n-a venit, Golemul vine din cartea de tarot a Măscăriciului sau din simbolul Spânzuratului pe Cruce. Cel puțin așa mărturisește Pernath că are descoperirea, în locuința părăsită din clădirea Golemului praghez, unde ajunge prin transsubstanțiere hipnotică, prin parcurgerea unui adevărat labirint subteran. Romanul “Golem” are la bază o intrigă polițistă, care nu se rezolvă straniu, previzibil, ci inițiatic. Pedeapsa umană poate fi receptată drept favoare divină. Experiența claustrării din a doua parte a cărții nu îl traumatizează pe maestrul Pernath, ci-l înalță smerindu-l. Variabilele libertății și întemnițării sale îl fac să ajungă în final să vadă casa fericirii, să se înscrie, prin iubire, în casa vieții. Pe care un vizitator curat al Pragăi o poate descoperi și astăzi ca pe o fata Morgana, în capătul unei străzi pavate. La buza orizontului. Mai intervine și invariabilul narativ al “Golemului”, despre care n-avem voie să ne îndoim că a existat și bântuie, păzește cetatea medievală ori modernă.
Descrierile unor revelații pe care le are autorul prin intermediul lui Pernath încep din primul capitol, intitulat “Somn”, unde luna se antropomorfizează (prolepsă pentru umanizarea Golemului, dorită în ghetoul praghez) și apare motivul “pietrei mari, albe și netede”, luată din “albia secată a unui râu” apărut în starea semitrează (“între vis și veghe”).
Abia în capitolul al nouălea (număr plotinian, al “Eneadelor!”), protagonistul Pernath rupe vălul codianului și accede la cunoaștere. El resimte o putere de atracție din partea Golemului, ce-l îndrumă cum să-și ascută ochii minții și ai inconștientului. Presupunem că în acea noapte, fiind bolnav, având anterior halucinații, Pernath parcurge drumul spre locuința părăsită a Golemului printr-o dedublare a sa. Prozatorul Gustav Meyrink nu afirmă, în niciun rând măcar, faptul că maestrul Pernath ar fi levitat prin canalizări, tunele până în acea sumbră cameră unde a văzut Măscăriciul – nucleul de coagulare și de încarnare periodică, din treizeci în treizeci de ani a înspăimântătorului Golem:
“Mă ghemui, îndepărtându-mă cât îmi îngăduie locul, să urmăresc așezarea liniilor și, spre uimirea mea, constat că-i un hexagon așa cum îl vezi înscris în sinagogi.
Ce să fie?
Ah, înțeleg: o trapă de lemn în formă de stea.
Îmi proptesc umerii de scândură și împing în sus cu putere. În clipa următoare iată-mă într-o încăpere scăldată de lumina lunii.
E mică și goală. Nu văd decât o fereastră cu drugi de fier, și, aruncate într-un colț, niște vechituri.
Mă uit lung la pereții goi; nicio ușă, nici altă deschizătură în afara celei pe care am intrat.
Zăbrelele de la fereastră sunt prea apropiate să pot strecura capul printre ele. Dar îmi dau seama de un lucru:
Odaia se află la înălțimea catului trei, deoarece casele din față au numai două și-s mult mai scunde.
Partea de stradă dinspre mine o întrezăresc cumva, dar sunt orbit de luna care mă lovește drept în față și care aruncă jos o umbră ca un tăciune, împiedicându-mă să văd vreun amănunt.
Ulița face parte din cartierul evreiesc, nu încape îndoială, ferestrele din față sunt zidite sau doar schițate prin ancadrament, și numai în ghetto casele își întorc spatele în felul ăsta.
Mă chinui să dau de rostul ciudatei clădiri în care mă aflu:
Să fie un turn lăturalnic al bisericii grecești? Sau să țină de Sinagoga Altnai?” (p. 99).

Din acest pasaj se observă că descrierea la Gustav Meyrink este în mod programatic antibalzaciană, antirealistă. Eroul aterizează, nu intră în clădirea misterelor. Face o localizare a bârlogului Golemului, de care se dezice imediat : “Nu, împrejurimile nu se potrivesc.” Ajungem treptat la concluzia că romanul “Golem” este un roman concomitent simbolist și expresionist, un adevărat poem alegoric, o reală provocare și pentru cititorii mileniului nostru, al treilea. Personajul principal, Pernath, ajunge teleghidat în acel cat aflat la înălțime, de parcă i-ar fi proiectate în exterior toate celulule organismului și i-ar rămâne în patul său, la o distanță de vreun kilometru, numai învelișul trupesc. De fapt el își vede viitorul, cum va sta ani la rând în celulă, ca să ispășească o pedeapsă iluzorică. “Odaia” Golemului poate fi și analepsa celulei în care Pernath se va întreba dezinteresat ce destin poate s-o aștepte pe Miriam, iubita sa de mare taină. Nu a văzut nimic din cele două caturi inferioare, de parcă ar fi fost preocupat numai de un axis mundi al Pragăi, de-un Centru ezoteric al Europei.
Și adevărul trist este că în anul 1938, Cehia, Slovacia așadar și Praga romanului “Golem” au fost ocupate, încolțite de Hitler, ajutat de Horthy și de facțiunea polonezilor revizioniști. Casa umbrei Golemului a revenit în atenție, după 1915, la treizeci de ani, însemnând în anul 1945 kilometrul zero al expansiunii dictaturii comuniste spre Centrul Europei, care a durat până în 1986-1987, la ingeniosul și machiavelicul plan Perestroika de înviere și conservare a vechii Rusii. Treizeci de ani a stat Golemul liniștit, de când lumea auzise despre el, prin publicarea cărții lui G. Meyrink la Leipzig în 1915, când se manifestase întâia dată pe frontul de Răsărit. Golemul apăra Praga la început de o dublă agresiune în 1915, atât țaristă, cât și germano-austro-ungară, națiunea nouă ceho-slovacă fiind abia în stadiul ei prenatal. La cea de-a doua apariție a Golemului în istorie, în primăvara anului 1945, puterea lui s-a închinat în față molohului sovietic asmuțit și spre Ociident de pumnul necruțător al lui I.V. Stalin. Primăvara de la Praga din 1968 ar fi putut însemna izbucnirea celui de-al treilea război mondial – dar Golemul nu s-a mai arătat, din cauza marii slăbiciuni de care a dat încă o dată dovadă Occidentul față de “prietenul” U.R.S.S., molohul agresor, prin esență roșu, iubitor de sânge proaspăt.

Continuarea descrierii “odăii” Golemului pare, în același pasaj inițiatic, o scenă de pantomimă dar și un manifest avangardist, în genul lui Tristan Tzara:
“Mă uit iarăși prin odaie: nimic, dar chiar nimic care să-mi dea vreun indiciu.
Tavanul și pereții sunt goi, cu tencuiala de mult căzută și nu văd nici cui, nici măcar urma vreunei găuri de cui, care-ar trăda că încăperea ar fi fost cândva locuită.
Pe dușumele praful stă gros de două palme, pare că de zeci de ani n-a călcat picior de om pe aici.
Aș scotoci prin vechiturile din colț, dar mi-e scârbă. E întuneric beznă acolo și nu-mi dau seama ce-ar putea să fie.
Zdrențe strânse într-o boccea?
Niște geamantane vechi, negre?
Întind piciorul și cu tocul trag o parte din ele spre dunga de lumină pe care luna o așterne pieziș prin odaie.
Un punct strălucitor ca un ochi!
Poate că-i un nasture de metal?
Pricep: ce se desface din ghemul de zdrențe e o mânecă lungă, de o croială stranie, din vremuri de demult.
Dedesubt, o cutie albă, sau ceva asemănător; când o ating cu piciorul se desface într-o mulțime de felii unsuroase.
O lovesc ușurel: o foaie se desprinde și flutură în lumină.
O gravură?
Mă aplec: un măscărici?
Ce părea să fie o cutie e un joc de cărți. Un tarot.
Îl ridic de jos.
Îmi vine să râd : un joc de cărți în locul ăsta bântuit de stafii ?
Ciudat, însă, zâmbesc în silă. Mă trece un fior.
Caut o explicație banală. Cum or fi ajuns cărțile aici? Între timp le număr fără să vreau : jocul e întreg, sunt 78 de bucăți.” (p. 100).

E aici o întreagă poezie a obiectelor aleatoriu împrăștiate. Scena, de-ar fi la teatru, ar semăna cu o pantomimă, iar Pernath ar aduce mult cu mimul din “Pierrot, Assassin de sa Femme”. Parcă s-ar pregăti să-și facă bagajul înainte de-a fi arestat. Parcă ar urma să fie deportat în Siberia – cea mai crudă pedeapsă a atâtor europeni, în 1939, 1940, 1944 și după 1945 (cehi, slovaci, polonezi, români basarabeni, ucrainieni, bieloruși, nemți, locuitori din Þările Baltice, unguri, sași, șvabi etc.). “Cutia albă” – un negativ al cutiei negre din avioanele prăbușite, care înregistrează picajul și cauzele lui – este plină cu “felii unsuroase”. Ce să fie aceste “felii”, doar cărți de joc? Nicidecum. Cacialmaua ori iluzia narativă este deplină. Gustav Meyrink jonglează aici, mizând pe semiotica unei logici a inconștientului, a adormirii rațiunii lui Pernath. “Mâneca” acelei vechi și stranii “croieli” ce stătea deasupra “cutiei albe”, a celor “78 de bucăți” (“foi”) și a cărții de joc Măscăriciul poate simboliza cea dintâi manifestare a Golemului-ciclop, pentru că ea i se păruse a fi “Un punct strălucitor ca un ochi!” și “nasture de metal” a unui uriaș. Din mânecă, orice prestidigitator iscusit poate scoate miracol după miracol. Precum Ulise, și Pernath poate fi înghițit în orice clipă în această peșteră a lui Polifem-Golem. Însă trebuie să aștepte, să dibuiască începutul și sfârșitul probei la care-i supus de monstrul aparent. Provocarea criogenică la acțiune a Golemului va fi metodic studiată de Pernath în rândurile următoarei pagini a aventurii sale:
“Bag de seamă ceva. Foile sunt parcă de gheață.
Un frig paralizant emană din ele. Acum, când țin întreg pachetul în palmă, nu mai pot să-i dau drumul, mi-au înțepenit degetele. Iarăși caut din zbor o explicație logică.
Haina mea e subțire, am rătăcit atâta vreme, cine știe cât, fără palton, fără pălărie prin labirintul subteran. E o noapte de iarnă, zidurile de piatră și gerul de afară, cumplit, se strecoară în odaie odată cu luna. E ciudat că de abia acum simt frigul. Am fost prea încordat să bag de seamă cât sunt de zgribulit.
Acum mă treceau fiorii, unul după altul. Sub pielea încrețită mă pătrundeau adânc, tot mai adânc.
Oasele îmi erau sloi. Fiecare os mi-l simțeam ca de fier, și carnea se lipea, înghețată, de el.
Alerg prin odaie, tropăi, mă lovesc cu brațele cruciș peste umeri. Degeaba. Strâng fălcile, să nu-mi clănțăne dinții din gură.
E moartea, îmi zic, mi-a pus mâna rece pe creștet.
Lupt nebunește cu amorțeala, cu somnul de gheață din care nu te mai trezești – și care mă învăluie, lânos, în mantaua lui de câlți.
Scrisorile – în odaia mea – scrisorile ei! Strigă un glas dinlăuntrul meu, o să dea de ele, dacă mor aici. Și ea și-a pus nădejdea în mine! Salvarea ei e în mâinile mele! – Ajutor! Ajutor! Ajutor!
Strig la fereastra zăbrelită, jos, în uliță, și aud ecoul răsunând: Ajutor! Ajutor! Ajutor!
Mă arunc jos, pe podele, sar iarăși în picioare. Nu, n-am să mor, n-am voie să mor! De dragul ei! Chiar dacă ar trebui să scapăr scântei din oase ca să mă încălzesc!
Îmi opresc ochii pe boarfele din colț. Mă reped la ele și, cu mâinile tremurânde, le trec peste haine.
E un surtuc purtat și răspurtat, din postav gros de culoarea întunericului. Tăietura e stranie, străveche.” (p. 103).

Arcanele transformării lui Pernath în Golem sunt foarte încurcate. Am spune că numai subtextul romanului lui Gustav Meyrink din 1915 (probabil un jurnal mascat de front, mai știi ?) poate limpezi motivația eroului de-a își lua uniforma nălucii Golem, de-a defila îngrozit și îngozitor pe stradă cu ea, de-a ucide trecătorii – exact cum vor face hitleriștii (trupele S.S.) sau sovieticii (N.K.V.D.-ul, K.G.B.-ul). Omul normal (inițial un Beranger ionescian din “Rinocerii”) poate deveni oricând, prin îndoctrinare, prin spălarea creierului, “omul fără însușiri” al lui Robert Musil. Însă Pernath va ști, după condamnarea sa, că omul primejdios, fără însușiri, care-l urmărea de mult săvârșește crima spre a-l încrimina pe el.
Contextul inospitalier în care Pernath preia sinergic forța din “surtuc” a Golemului – de parcă ar fi un nou Elisei invesit cu putere dublă de către profetul maestru Ilie Tesviteanul – este de fapt inițierea sa nu prin înfometarea din Sarepa Sidonului, ci prin gerul “odăii” și reactivarea nălucii ce avea să devină chiar el însuși.
Criogenia “Golemului” îl îmbărbătează, îl călește pe muritorul Pernath, care pare un soldat din primul război mondial, ațipit și trezit în plină noapte sub un strat de zăpadă. Graba sa de-a lua “surtucul” pare a fi una cenzurată de rațiune: nu știe ce puteri fantastice îl atrag magnetic înspre acea cămașă de forță a dedublării eului său, ori a supraeului unei nații oprimate. A fi încă stăpân pe propriile oase, membre, haine, dar a nu se stăpâni, ca la un carnaval, să încerce și garderoba unei neființe, a “morții” presimțite de el – iată întrebarea hamletiană a lui Pernath!
Cauza dedublării în Golem, a recurgerii la forță o constituie mesajul din scrisorile adresate iubitei Miriam, care putea fi unul compromițător dacă el ar fi murit. A iniția prin scris o fecioară ca Miriam nu este îndeajuns. A-i vorbi direct, a o salva, iată scopul vieții pământene a lui Pernath. Metaforle “somnul de gheață”, “manatua lui de câlți” sunt de-a dreptul cazone, inspirate dintr-un jurnal de front. De altfel și gerul resimțit de către Pernath în această transă hipnotică a sa, în vizita la bârlogul Golemului corespunde febrei din care avea să iasă cu greu personajul.
Strigătul întreitului “Ajutor !”, invocarea “ei”, a fecioarei Miriam și chiar situarea visătorului Pernath la “catul” al treilea al unei clădiri cu aspect de închisoare, de cavou (pentru că în acea “odaie” se întâmplase în trecut o mare tragedie, încât devenise bârlogul de unde ieșea la treizeci de ani o dată Golemul) pot fi indicii ale mesianismului de care e atras protagonistul, dar și autorul acestui roman. Chemarea unui salvator – “Ajutor ! Ajutor ! Ajutor!” a devenit pentru Nicolae Steinhardt Delarohia primire a botezului în temnița comunistă, simbol al izbăvirii creștine neotestamentare – “Marana ta” (Vino, Doamne!). Pe datele de 15 august 1960 (Adormirea Maicii Domnului) și 16 august (martiriul voievodului Constantin Brâncoveanu, cu fiii și ginerele).
Pernath (sau naratorul, voce a autorului Gustav Meyrink) persistă, odată ce intră în pielea Golemului, să-și vadă autoscopic metamorfoza kafkiană avant la lettre:

“Miroase a mucegai.
Mă ghemui într-un colț. Încet, încet, îmi simt pielea cum se încălzește. Numai oasele – ce senzație îngrozitoare – îmi rămân de gheață.
Am încremenit ca o stană, numai ochii îmi umblă încolo și încoace – cartea de joc de adineauri – măscăriciul – iat-o în mijlocul odăii prinsă în fâșia de lumină.
Nu pot să-mi iau ochii de la ea.
Stau prea departe ca s-o văd lămurit, însă pare că-i desenată de o mână de copil, stângace, și colorată în acuarelă. Reprezintă litera ebraică Aleph în chip de bărbat îmbrăcat în costum de gentilom francez din Evul Mediu, cu cioc cărunt; brațul stâng îl ridică în sus, celălalt e îndreptat în jos.
Fața bărbatului mi-o amintește pe a mea, sau poate mi se pare. Ciocul – nu se potrivește deloc unui măscărici. Mă târăsc până la cartea de joc și o arunc în colțul cu zdrențe, să scap de prezența ei chinuitoare.
Acum mă privește din întuneric, o pată luminând livid.
Mă silesc să-mi adun gândurile, să găsesc calea întoarcerii.
S-aștept dimineața! Să strig la fereastră să-mi aducă vreun trecător niște lumânări sau o lanternă! Fără lumină în veci n-am să găsesc drumul înapoi prin galeriile întortocheate, fără sfârșit! Sunt atât de sigur de asta, că simt cum mă apucă groaza – sau, dacă fereastra-i prea sus, poate că cineva, suit pe acoperiș, să coboare cu o frânghie… Doamne, Dumnezeule mare, mă cutremur: acum știu unde mă aflu – o încăpere fără intrare – o singură fereastră cu zăbrele – casa dărăpănată din ulița Școlii Vechi, de care se ferea toată lumea – mai coborâse cineva, demult de tot, de pe acoperiș, atârnat de o frânghie, să privească prin geam, și frânghia s-a rupt, și – da, eram chiar în casa unde, de fiecare dată, golemul se face nevăzut!” (p. 104).
Este singurul pasaj când Pernath își schițează portretul fizic. Ochii săi scrutează odaia ca pe o criptă, ca pe un coșciug puțin mai larg, mai ventilat. Crede că seamnă cu acel cărturar având barbă cioc din Evul Mediu care a inventat Golemul. Fața măscăriciului nu aduce deloc cu cea a omului cult de pe cartea de tarot, după cum nici chipul lui Stalin nu a semănat nici pe departe cu cel al lui Lenin. Sau cel al lui Adolf Hitler cu modelul său “cultural” și military, Napoleon Bonaparte. Pernath se exprimă exact ca “dalbul de pribeag” din cântecele de înmormânare românești: să i se aducă lumânări ca să se întoarcă unde îi e locul, ca să nu bântuie neadormit pe trecători. Coborârea prin acoperiș amintește și ea de aducerea la taumaturgul neîntrecut Hristos a patului paraliticului, pe care, vindecat, acesta și la luat în spate, plecând pe ușa infirmeriei improvizate.
În “Parcours de la reconnaissance” Paul Ricoeur arată că recunoașterea are trei accepțiuni hermeneutice.
Prima accepție este înțelegerea unui lucru numai dacă-l înglobăm prin cugetare în spirit. Și Pernath leagă una de alta imaginile perceperii “odăii” Golemului la propria sa existență trecătoare. Oasele îi rămân înghețate de teamă, însă trupul i se încălzește când trece la acțiune și se autocunoaște reactivându-și în vis, transă, levitație o memorie primordială a Golemului – forța inconștientului colectiv a lui Karl Gustav Jung.
A doua accepție a termenului “recunoaștere” este cea de a accepta sau a considera ceva adevărat ca atare, fără să mai controlezi. E vorba de încredințarea lui Pernath, de intuirea faptului că el trebuie să facă voia divină: “Doamne, Dumnezeule mare, mă cutremur”. A “ști unde” se “află” înseamnă a trăi hinc et nunc, a primi revelația absolutului, după cum a făcut-o deplin în protestantism numai teologul Karl Barth, singurul ce s-a încumetat să vorbească catafatic despre atributele Trinității lui Dumnezeu, bazându-se pe mărturia Sfinților Părinți din perioada ecumenică a Bisericii (până în anul 787).
A treia accepție înseamnă deja “recunoștință”. Omonimia din limba franceză cu “recunoașterea” este o coincidență lingvistică fericită, care se potrivește cel mai bine felului în care maestrul Pernath îmbină raționalismul cu o gratitudinea a sa față de comportamentul irațional al Golemului. Manifestarea Dumnezeului Sabaot, al cetelor îngerilor nu-l mai poate înspăimânta, pentru că el va accepta urmarea, se va face pe sine “chimval răsunător” – după cum spune Psalmistul David.
Lorena Pălăvan Stuparu scria în acest sens despre o axiologie indusă de “recunoaștere” ca “recunoștință” în introducerea tezei sale de doctorat despre simbolurile eliadiene:
“Altfel spus, putem recunoaște ceea ce ne este re-amintit de ceva sau cineva anume; ceea ce nu am mai cunoscut niciodată și ne este dat să întâlnim acum pe baza unor indicii; ceea ce refuzăm (în subiectivitatea sau în « rațiunea » noastră) să acceptăm, dar trebuie să admitem ca evident, ca pe ceva sau cineva care se impune.
Pot spune că toate aceste laturi ale noțiunii își găsesc un corespondent literar sau teoretic în opera lui Mircea Eliade (un fel de nobilă « misiune de recunoaștere »), axată pe valorizarea nelimitată a simbolului religios.” Ca argument a acestei ipoteze a cărții sale autoarea aduce afirmația lui Andrei Pleșu: “Opera lui Mircea Eliade e în așa fel concepută încât de la o vreme e neesențial ce se întâmplă înăuntrul ei. Ea se identifică cu ceea ce fiecare din noi știe să facă din ea, luând-o ca punct de plecare.” (L. Păvălan Stuparu, “Simbol și recunoaștere la Mircea Eliade (Semnificații religioase, politice și estetice)”, Editura Institutului de științe politice și relații internaționale, 2006).
Ultimul instantaneu al metamorfozei kafkiene prin care trece avant la lettre maestrul Pernath seamănă cu “delirum tremens” de care vorbea Rudolf Otto și cu mânia indusă din Olimp a lui Ares:
“Spaimă, o spaimă fără nume, fără scăpare m-a cuprins – nici gândul la scrisorile ei nu mă mai mișcă; înlemnit, mintea nu-mi mai judecă, inima parcă mi s-a oprit.
Bâigui cu buze țepene: e vântul, vântul, suflă înghețat de acolo, din colț – și o țin tot așa, întruna, din ce în ce mai repede, gâfâind. Degeaba. Pata alburie de acolo, cartea de joc, crește, se umflă ca o bășică, întinde tentacule în marginea fâșiei de lună, se târăște iarăși în umbră – picură stropi undeva, pe aproape – e o închipuire, o părere sau e adevărul adevărat – e aici, e dincolo – jur-împrejur sau altundeva – adânc, în miezul inimii, nu, e afară, în odaie – zgomote învie, parcă un compas lovește în lemn și rămâne cu vârful înțepenit în el!
Iară și iară – pata alburie... pata alburie... ! O carte de joc, un fleac, o foaie de nimic! îmi țipă un glas în creier... în zadar... a prins trup – măscăriciul – stă ghemuit în colț, holbat la mine și mă privește cu ochii și cu chipul meu.
............................................................

Sunt ceasuri de când stau neclintit în colț – un schelet înghețat îmbrăcat într-o haină străină, mucedă! Și în colțul din față: eu. Eu însumi.
Mut. O stană.
Stăm așa, ochi în ochi – fiecare oglinda spaimei celuilalt.
Oare vede și el raza lunii, cum își soarbe drumul pe podele ca melcul, pe îndelete – minutarul unui ornic nevăzut în nesfârșire –, urcând tot mai stinsă pe zid?
L-am țintuit cu privirea. În zadar încearcă să se destrame în cețurile dimineții prelinse prin fereastră.
Îl țin strâns, nu-i dau drumul.
Pas cu pas m-am luptat cu el pentru viața mea – viața care-i a mea, pentru că nu-mi mai aparține.
Și cum se face tot mai mic, încet, încet, adunându-se iarăși în Cartea lui de joc, mă ridic, mă duc la el și-l bag în buzunar – măscăriciul.” (pp. 105-106).
Odaia este celula unui întemnițat. Sau fântâna de la Sihar, unde Iacov se luptase cu Îngerul Domnului. Pernath se micșorează, ca un Înaintemergător (Ioan Prodromul) pentru a crește în receptacolul trupului său daimonul Golemului. Nu este micșorat acel alter ego al său – imaginea sa spiritualizată în oglindă – ci el, omul se simte locuit de Măscăriciul revoltat.
Câți martiri n-a dat lagărul nazist și gulagul comunist. Să ne gândim doar la Benjamin Fundoianu și Mircea Vulcănescu! Ori la condamnarea la moarte a poetului Ion Caraion, fiecare dimineață putându-i aduce executarea. Încercările de sinucidere a deținuților politici sunt prefigurate de către Gustav Meyrink mai poetic și totodată mai veridic decât la orice alt mare prozator modernist ori contemporan. A lua haina mortului, a o petrece peste jerpelita îmbrăcăminte personală – iată o practică a celor duși în Siberia, ori morți pe la Canalul Morții, în condițiile de temperatură ale iernii ale iernii muscălești. Pentru eroul Pernath Golemul ajunge să fie propriul spirit, de revoltă, de recunoștință, la un loc! Înomenirea divinului, dreptatea pe pământ.
Un fragment dinspre finalul acestei capodopere, “Golem” pare să fie concluzia cărții și a vieții lui Pernath. Laponder, adevăratul criminal din a cărui cauză Pernath ispășea de mulți ani în temniță o pedeapsă nemeritată, e prins și băgat în aceeași celulă. Adormise după ce-i mărturisise tot adevărul și acum vorbește în somn ca un lunatic despre iubita lăsată de Pernath singură, despre bătrânul arhivar, despre studentul Charousek, vecini, prieteni. Protagonistul cărții, Pernath, comunică prin acest medium lunatic, levitând parcă a doua oră, cu Hillel și fiica sa, Miriam. Aceștia se pare că nu mai sunt în viață, ci în Sheol ori în Rai. La fel ca Charousek, răzbunătorul student, grav bolnav de ftizie, care decedase de mult. El își aduce aminte de figurile tuturor prietenilor. Unirea cu ei este izbăvirea adusă de Golem, chiar dacă unii au dispărut, puțin mai trăiesc:
“- O să ne vedem curând?
Mi-e teamă că n-o să-i înțeleg răspunsul: ultima frază, un suflu slab, abia am auzit-o:
- Sper că da. Aștept – te aștept – dacă pot – după aceea – în țara...
- Unde? În ce țară? – era să cad peste Laponder. În ce țară ? Unde ?
Glasul s-a stins.
O sută de întrebări îmi trec dintr-o dată prin minte, atât sunt de tulburat: de ce-mi zice Enoh? Dar Zwack, Iaromir, ceasul, Vriesslander, Angelina, Charousek ?
- « Rămâi cu bine, și mai gândește-te din când în când la mine » – aud din gura asasinului. Acum sunt inflexiunile lui Charousek, însă parcă sunt rostite de mine.
Îmi amintesc – e ultima frază, cuvânt cu cuvânt, din scrisoarea lui Charousek.
Fața lui Laponder a intrat în umbră. Lumina lunii s-a mutat la capătul saltelei de paie. Și peste un sfet de ceas va pieri din celulă.
Mai pun câteva întrebări, una după alta. Nu primesc niciun răspuns.
Nemișcat, țeapăn ca un mort, ucigașul zace cu pleoapele lăsate.

............................................................

Mă simt vinovat că, vreme de atâtea zile, n-am văzut în Laponder decât răufăcătorul și niciodată omul.
După cele întâmplate, e limpede că aveam de-a face cu un somnambul – o ființă așezată sub influența lunei pline.
S-ar fi putut să fi comis omorul într-o stare de inconștiență deplină. Da, e lucru sigur.” (p. 245)

După cum scria Nicolae Steinhardt în cartea eseistică și religioasă “Dăruind vei dobândi”, dedicată arhimandriților Mina Dobzeu și Serafim Man, “tâlharul cel bun” de pe cruce este răsplătit și el boierește de către Mântuitorul Hristos, chiar dacă făcuse mari fărădelegi. La fel și în romanul “Golem”. Gustav Meyrink face din antagonistul Laponder un asasin mântuit. Preceptul cel mai înalt al creștinismului, cel de a iubi pe dușmani este acceptat de către prozator. Legea talionului este redusă la tăcere. Sionismul anunțat în răspunsul bătrânului arhivar Hillel nu-i doctrină ideologică, ci se referă la refacerea Cetății eterne, Ierusalimul, la sfârșitul veacurilor, prin adunarea la Judecată a tuturor popoarelor.