Parcă visam de mult la o astfel de zi.E aproape amiază, razele de soare îmi strâpung ploapele trezindu-mă.Sătul de pereții albi ai camerei ma-nbrac rapid, parcă speriat și ies pe ușă.Ieșind din bloc o briză caldă mă-nfioară, zăpada purpurie dă să se topească, parcă vine primăvara dar suntem doar la-nceputul lui februarie.Aud picăturile de apă cum cad din streșina de bloc zdrobindu-se de scările ce le cobor, și parcă simt eu durerea lor când se lovesc de pământ.Îmi aprind o țigară cu speranța că ma voi trezi la realitate și plec spre barul unde mi-am pierdut copilăria în fum și cafea.Iau autobuzul până în centru,nu vreau să pașesc astăzi.Uitându-mă în gol pe geamul autobuzului văd o persoană dragă, de mână cu al ei iubit, pășește pe zăpadă cu zămbetul pe buze( ahh, câtă nepăsare, îmi doresc și eu, măcar pentru o clipă să fiu nepăsător).Ajung în stația dorită, cobor și plec spre local. Intru acolo, lume e puțină, îmi comand o cafea și mă așez pe-o canapea liberă.Mă pierd cu gândul în cercurile de fum, definite de atătea vise și speranțe. Sosește și cafeaua mea, îmi pun doar două plicuri din trei, vreau să fie mai mult amară decăt dulce.Încep să mă întreb pe cine aștep sau ce caut eu aici, singur, răspunsul îl găsesc imediat, aștep ca viața să curgă căt mai repede, să scap de tot ce mă-nconjoară.Ce caut, caut liniștea interioară, tănjesc după ea de mulți ani. Sorbesc din cafea, sorbesc din țigară, timpul trece și apare monotonia făcănd ca timpul să pară mult mai lung. Mă-ntreb de ce nu mă distrez, de ce nu-mi sun prietenii, să fac cumva ca timpul să treacă într-un mod mai rapid. Dar uitasem, să mă distrez nu știu, prieteni sunt puțini, iar timpul va rămâne neschimbat. Sătul de fum, de amăgiri, scrum clătinându-se , vise spulberate, de speranțe ucise și gânduri negre, mă ridic de la masă, îmi plătesc consumația și ies din local fără să mă observe cine fără să-i pese cuiva...