După ce a investigat, de numeroase ori, Fețele fantasticului sau Povestirile în ramă și a urmărit Spiritul Romei în două cărți, universitarul clujean Sergiu Pavel Dan revine cu un alt studiu, de actualitate, care are ca obiect Cărările diversiunii (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2009). Pornind dinspre literatură, ca ipostaziere ficțională a fenomenului, analistul glisează înspre istorie și geo-politică, denunțând manifestările diversiunii din Antichitate până în anii totalitarismului comunist.

Comparatistul alege ca motto-uri anticipative fragmente din Demonii lui F. M. Dostoievski care vizează proliferarea acesteia, ca actant al deconcertării și haosului indus maselor și din Memoriile lui Paul Barras, citat care pune în discuție discreditarea lui Robespierre, ca urmare a infuziilor mitomane. Volumul se deschide cu un Preambul explicativ, termen aproape pleonastic, în care Sergiu Pavel Dan circumscrie accepțiunile lexemului diversiune. Etimologic, provenind din latinescul diversio, -nis, aceasta desemnează o „deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intențiilor, gândurilor sau rosturilor cuiva”. Chiar dacă, în general, diversiunea necesită mai multe ținte, repercutându-se uneori asupra unei întregi colectivități magnetizate de persuasiunea oratorului cameleonic și disimulant, ea implică deopotrivă și cazuri particulare, reduse de cercetător la modelul influenței parentale asupra progeniturilor ghidate coercitiv în alegerea carierei. Exemplele sunt recrutate ulterior din beletristică și din istorie, într-o panoplie de epoci, dispuse diacronic. C. I. Caesar, Tiberius Gracchus, Robespierre, Horea, Rasputin, Hitler, Shakespeare sau Pavel Dan devin în acest tom modele relevante ale diversiunii. Morbul comparatist, dar și ironia vituperantă emerge pe tot parcursul studiului, stabilind congruențe, bunăoară, între Goebbles, ministrul lui Hitler și Adrian Păunescu, trubadur ceaușist, care-și aureolau hiperbolic, propagandistic stăpânii.

În contemporaneitate, însă, remarcă eseistul, un rol esențial într-ale deturnărilor evenimențiale și manipulării opiniei maselor revine presei, și-n special televiziunii, care alocă spații restrictive fenomenelor internaționale, focalizându-și obiectivele asupra can-can-urilor sau picanteriilor și prezentând fugitiv aspectele importante ale cineticii social-politice mondiale. Diagnosticând subteranele diversiunii Sergiu Pavel Dan stabilește și o taxonomie duală a acestora în funcție de maniera lor de proliferare și de scopul vizat. Astfel, diversiunile ofensive au un perimetru mai vast de expansiune, „de la urzirea unor escrocherii mai mari sau mai mici, de felul afacerii colierului, până la punerea pe roate a unor uneltiri politice contondente, destinate să lichideze adversarii ori să provoace răfuieli insurecționale, intimidări și războaie acaparatoare”, în vreme ce diversiunile defensive îi încorporează, paradoxal, tocmai pe cei care „acționează ofensiv, conform părerii că atacul e cea mai bună apărare, considerându-se cu sabia lui Damocles deasupra capului din pricina unor vulnerabilități, erori sau vinovății”. Conștient de faptul că suntem într-o ev în care e puțin probabil ca o carte să poată deveni un îndreptar ideatic sau etic, autorul se consolează cu „relevarea perspectivei filosofico-moraliste” a bolgiilor diversiunii.

Dispus în unsprezece capitole și însoțit de un Indice de nume, instrumentar științific tot mai greu truvabil în cărțile actuale, studiul denunță marasmele fenomenului în perioade diferite, pentru a exfolia permutările acționale ale acestei atât de proteice mistificări. Capitolul inițial, Versiuni literare ale diversiunii, decriptează faliile de articulare ale acesteia în operele beletristice. Înscenarea demascatoare se referă la Hamlet-ul shakespeare-ian, construit pe convenția „teatrului în teatru”, care facilitează descoperirea actului omucidal al actualului monarh asupra predecesorului său. Interteatralitatea și prezentarea piesei Uciderea lui Gonzalo, încastrată în textul-mamă, ajustată de Hamlet printr-o tiradă aptă să semnaleze congruențele cu realitatea, îl fac pe Claudius să părăsească vexat spectacolul și să se deconspire. Adjuvantul ficțional devine pârghia de decriptare a adevărului. Compromiterea și autocompromiterea unei societăți este vizualizată în Demonii dostoievskieni, iar Mascarada menită să victimizeze are ca suport celebrul roman al lui Thomas Hardy, Primarul din Casterbridge, ofensivă flagelantă psihic, dirijată asupra unei singure ținte, soția noului edil al orașului. Ultragiindu-și concitadinii printr-o atitudine defensivă față de ei, elitistă, Lucetta camuflează un trecut afectiv nemărturisit soțului. Invidia generată de noua postură socială a femeii, precum și inflexibilitatea în fața lui Jopp, dornic să acapareze intervenționist o slujbă, posesor al unor epistole incriminante de la Michael Henchard, fostul primar, îi fac pe aceștia să regizeze o ceremonie grosieră, în care două momâi, similare lui Donald Farfrae și Lucettei, așezate spate în spate, cocoțate pe un măgar, sunt plimbate ritualic prin urbe tocmai în ziua în care minusculul habitat avea anunțată o vizită regală. Farsa concitadinilor, apartenenți ai unei culturi a rușinii, potrivit accepțiunii lui E. R. Dodds, accelerează labilitatea afectivă a femeii, care se lansează într-un potpuriu de vertije, secundate de crize de lipotimie, stingându-se în cele din urmă, pradă unor remușcări superlative, amplificate imund de localnici.

Învolburarea unei „comundări” și a unui priveghi analizează fațete ale diversiunii în mediul rural din prozele lui Pavel Dan. Înmormântarea lui Urcan Bătrânul denunță, întocmai ca la Dostoievski, discrepanța flagrantă dintre aparență și esență, dintre „«fala» Urcăneștilor și handicapul caracteriologic care le va duce de râpă pretențiile”. Avariția urmașilor este mitraliată de către săteni, iar preotul, adversar al clanului, recurge la numeroase tertipuri care alimentează spasmele lăuntrice ale moștenitorilor obligați de conveniențe să organizeze o ceremonie funebră fastuoasă. «Câinele de popă» metamorfozează până și panegiricul într-o diatribă la adresa răposatului, relevând aspectele negative ale itinerariului său biografic sau semnalând pauperitatea colacilor, tergiversarea înmormântării până într-o zi de post etc. Totul devine un act diversionist, menit să-l discrediteze atât pe răposat, cât și întregul neam al Urcăneștilor, într-un spectacol grobian și caricatural, care-i contaminează atât pe actanți - comunitate și preot, cât și pe victimele unei avariții congenitale care devin actorii unei mascarade denunțătoare.

Deturnarea politică a unei istorice ceremonii funerare pornește de la a semnala Deruta golului de putere creat de o răsturnare sângeroasă, cea a lui C. I. Caesar. Criticul investighează degringolada ulterioară asasinării acestuia utilizând termeni apartenenți dramaturgiei pentru a nuanța mai persuasiv derularea actelor și a scenelor. Astfel, debusolării inițiale care se manifestă printr-o atitudine retractilă și cochiliară, în care toată lumea se pune la adăpost din pricina senzației de insecuritate, îi urmează o perioadă de babilonie ideatică, în care conspiratori și apologeți ai defunctului ies pe rând la tribună încercând să capteze acceptul Adunării poporului. Intriga însă este generată de actul testamentar, lecturat public de către Lucius Piso, socrul lui Caesar. Perplexitatea asistenței rezidă din faptul că, alături de Octavius, este desemnat moștenitor și Decimus Brutus, instigator și executant al asasinatului politic. În plus, Caesar câștigă și postum gratitudinea maselor prin faptul că fiecare cetățean roman primește o sumă de bani. Antonius prestează un adevărat spectacol, câștigând etapizat, prin efecte oratorice, teatrale, cum ar fi proiectarea unei păpuși de ceară care reprezenta imaginea caesar-ului cu 23 de răni, lacrimi crocodiliene, trecerea de la persoana a III-a la persoana întâi, ceea ce induce sugestia fuziunii identitare, erijându-se în porte-parole al răposatului și reușește să declanșeze o insurecție vindicativă a mulțimii, ca reparație morală a actului omucidal. Sergiu Pavel Dan definește discursul lui Antonius drept promontoriul declanșării „unei memorabile… «mineriade antice»”.

Diversiunea verdictului unui proces celebru are ca obiect O regină învinuită de toate relele, Maria Antoaneta, repudiată de francezi încă de la început. Amendată pentru frivolitățile ei, posesoare a unui bărbat care nu-și dorea coroana, fiind și cam apatic într-ale socializării, amatoare de chermeze, de teatru și de giuvaericale, „Madame Déficit” devine victima afacerii colierului în care soupirant-ul cardinal de Rohan se lasă antrenat într-o trișerie complotistică, facilitată de pasiunea pentru suverană, din care nu este omis travestiul identitar ori plastografia. Deși inocentă de astă dată, Maria Antoaneta nu scapă de oprobriul public, procesul augmentând animozitățile și mefiența în fața autrichienne-ei. O pondere destul de extinsă în economia cărții este alocată Intemperiilor diversiunilor revoluției franceze. Interesanta mitizare a căderii Bastiliei relevă licențele istorice propagate în mentalul colectiv. Celebra revoluție n-a avut ca punct de plecare atacul gloatei asupra carcerei în 14 iulie, ci o confruntare parlamentară între rege și președintele Adunării Naționale, Bailly, respectiv Mirabeau, care au decis, în pofida opoziției monarhice, să-și aroge „dreptul de a percepe în exclusivitate impozitele”. Sfidând așadar instanța regală care, intuindu-le obstinația și inflexibilitatea în ceea ce privește evacuarea sălii, aceștia repurtează o victorie care va constitui precedentul insurgent ce va favoriza izbucnirea răzmeriței sângeroase ulterioare. Ultravehiculata eliberare a Bastiliei demolează, in facto, prejudecățile referitoare la monarhia absolutistă, între zidurile închisorile descoperindu-se „șapte deținuți stingheri”. Poporul francez va suferi abia de acum coerciții constrictoare care încurajează aria calomniei, printr-o lege draconică, emisă la 17 septembrie 1793, în care suspecți devin atât cei care s-au opus libertății, cât și cei care n-au făcut nimic pentru promovarea acesteia. Sângeroasa trâmbițare diversionistă a „patriei în pericol” este similară oarecum situației de la noi din primele zile de după revoluție, când eram amenințați de teroriști arabi, de megieșii ruși au unguri, toți dornici de-a decima valaha și mioritica seminție. Declarația generalului Brunswick, din 25 iulie 1792, care-i viza pe parizienii antiregaliști ce mitraliau familia regală cu invective și imprecații, este percepută ca o bagatelizare a actului revoluționar și se va solda cu ofensiva asupra palatului, încarcerarea familiei regale și instituirea terorii. Mascarada procesului reginei Franței aduce grobianismul și abjecția diversionistă la apogeu, Maria Antoaneta fiind acuzată de incest, după ce anterior i s-au atașat etichete concupiscente, de Messalină sau de adeptă safică. Louis-Charles, subnutrit, primind o hrană pauperă doar atunci când prolifera blasfeme la adresa propriei familii sau a bisericii, a fost obligat apoi de perverșii detractori „să susțină că mama sa l-a inițiat în niște activități sexuale păcătoase”.

Capitolul Justificări diversioniste ale unor asasinate politice relevă mobilurile care au generat stingerea împăratului Aurelian și cea a lui Robespierre, descoperind congruențe numerice între acuzele de genocid aduse soților Ceaușescu și cele ale „infamului tiran” francez. Severitatea lui Aurelian, care încearcă să corijeze etica romanilor, abstrăgând-o furturilor, rapturilor, fraudelor, veniturilor ilicite, așa cum în van cercat-a apoi și Þepeș la noi, este sistată printr-un document mistificator, redactat de un libert acuzat de delapidare, o listă exterminatoare care-i includea pe ofițerii din elita comandamentului. Credibilitatea plastografiei este încurajată de trecutul lui Aurelian, deloc sărac în pedepse similare. Conspirația conduce la asasinat politic, acesta fiind omorât tocmai de generalul Mulcapor, confident și amic al împăratului. Dacă în cazul funeraliilor lui Caesar mulțimea a fost instigată de Antoniu să se revolte, în acest caz perplexitatea soldaților și dezinteresul în privința unui potențial succesor este datorată turpitudinii generalilor „care se lăsaseră duși și împinși la crimă de un impostor ordinar”. Avatarurile diversiunii sunt urmărite în cazul răscoalei lui Horea, al războiului franco-german din 1870, al influenței magnetice, mistic-orgiastice a lui Rasputin sau a nazismului.

Cel din urmă compartiment al studiului fructifică Diversiunile totalitarismului nepocăit - adică ale comunismului. Câteva repere preliminare operează disocierile între mașinațiunile propagandistice ale lui Hitler, cultivate doar la începutul carierei sale, cu tacticile absolutiste promovate de liderii comuniști. Unitatea monolitică, uniformizantă a maselor, dopate pantagruelic cu lozinci democratice, este supervizată de departamentele informative, multiplicate excesiv, atât la nivel de macrosistem, cât și la nivel de microsistem, într-o arenă a suspiciunii, în care hegemonia era menținută prin teroare opresivă. Tributul uman plătit în anul 1930 de oponenții staliniști care au deviat spre stânga sau spre dreapta de la normele rectilinii ale partidului este urmat de deportările siberiene care au condamnat la inaniție peste opt milioane de țărani ucrainieni înstăriți. Modelul sovietic este calchiat și la noi, prin detașamentele de muncă forțată de la canal sau închisorile rezervate deținuților politici. Retragerea trupelor sovietice din România oferă țării o imagine externă benefică, de emancipare de sub tutela răsăriteană, demascată însă în 1978 de către generalul Pacepa, care denunță simulacrul independenței dependente față de Moscova. Aparenta insurgență a „geniului carpatic” care se „manifestă odată cu desolidarizarea față de agresiunea brejneviană din 1968 împotriva Cehoslovaciei” îi oferă Mult-Prea-Iubitului și savantei sale improvizate o cohortă de invitații, practicând drumoman turismul diplomatic pe cest mapamond. Ultimele pagini ale diversiunii sunt alocate contemporaneității, eseistul devoalând mineriadele, alarmele false, travestiurile, turismul electoral, victimizările mistificate ale actorilor. Fie că este vorba de „vicleanul Ion Iliescu”, de „autovictimizarea fățarnică a lui Răzvan Theodorescu”, de Petre Roman „complice totuși la maltratarea greviștilor foamei de către trupele Ministerului de Interne”, Sergiu Pavel Dan diagnostichează ferm protagoniștii diversiunilor, cu o ironie seniorială, amară totuși.

Cărările diversiunii, volum salutar, se dovedește un instrument util de dezvăluire a tertipurilor acestui fenomen care ar merita să fie extins atât pe filieră literară, cât și geopolitică actuală, relevând capetele hidrei manipulării.