Anticipat de o puternică vâlvă mediatică, în care cei vituperați au reacționat violent, grobian sau cultivând o atitudine retractilă, încercând să denigreze și postum imaginea savantului, volumul de memorii al lui Adrian Marino, Viața unui om singur, apărut la Editura Polirom la 5 ani după trecerea în neființă a criticului ideilor este o carte atipică pentru peisajul diaristic autohton deoarece conținutul acesteia relevă etapele devenirii spirituale, situate sub pecetea unei ideologii de factură post-pașoptistă – așa cum însuși menționează în repetate rânduri - un sistem cognitiv care se abstrage perpetuu veleitarismului, consumismului, platitudinii sau mercenariatului cultural, ca note caracteristice ale tagmei mioritic-balcanice. Compartimentat în 26 de capitole cu onomastică sintetizatoare și anticipativă, autobiografia are o valoare în primul rând documentară, devenind o mărturie a unor epoci toride și nefaste din istoria României, dar oferind simultan informații care contrazic versiunile oficiale propagate în mentalul colectiv. Elementele redundante ale cărții sunt solitudinea, ridicată la rang de modus vivendi, într-o societate imună la dezbateri ideologice constructive, raporturile de inaderență cu „tovarășii de condei”, încercarea de a motiva profilul etic al conaționalilor, disprețul suveran în fața intelectualilor de extracție proletcultistă, dar mai ales clarificarea interioară, realizarea profilului unui sine turbulent, al unui cavaler al ideilor, care pare „junglei literare” un Don Quijote care nu poate fi încartiruit vreunei formule estetice și a cărui conduită intransigentă deranjează pentru că mijloacele de reprimare coercitivă se dovedesc inutile în cazul său.
Preambul-ul demarează cu circumscrierea Dificultăți-lor de elaborare a memoriilor. Varianta anterioară, redactată „între 6 februarie și 13 septembrie 1993” este analizată cu obiectivitate și amendată pentru prolixitatea articulării acesteia, ponderea pasajelor explicative sau descriptive și nu în ultimul rând, pentru excesul de „anecdotic” și caracterul „extrem de confesiv și resentimentar”. Carențele sunt relevate cu probitate, fără clișee literaturizante. În plus, aceasta se oprește cronologic înaintea evenimentelor din decembrie 1989, oferind un inventar biografic incomplet al ideologului. Principiul dominator al textului îl constituie autenticitatea, dublată de consemnarea detașată a propriei vieți, dorința de eradicare a subiectivismului sau a izului vindicativ. Confruntarea mnemotehnică dintre sinele de atunci și cel de acum conduce înspre o problematizare continuă, o disecare autoscopică, necruțătoare a cauzelor care au generat acest destin nonconformist. Adrian Marino repudiază interpretările psihanalitice ale personalității sale, iar diagnoza solitudinii reflectă cu luciditate conștiința precoce a apartenenței la o altă castă, într-o rebeliune ideologică datorată unui mod particular de percepere a ierarhiilor valorice. Exilul interior al insului survine dintr-o lipsă de comuniune spirituală, dintr-o aristocrație mentală care nu acceptă ruralitatea rudimentară și fadă a normelor/dogmelor impuse. Analistul inventariază onest și potențialele capcane ale actului confesional determinate de fluctuația stărilor intime, coeziunea perpectivelor temporale ca urmare a fuziunii dintre receptarea diacronică și cea sincronică a vieții, dar și neplăcerii de a contabiliza o existență damnată, „dură, antipatică, iritantă”. Memorialistul se vede sabotat de exeget, aspect pardonabil cenzorului care consideră senectutea - cu o autoironie condescendentă - o vârstă a permisivității verbale depline. Mefient în valorile curative ale biografiilor ajustate livresc, autorul se consideră principalul culpabil al exilului permanent determinat de cauze temperamentale, dublate de un idealism ingenuu sau de o asimilare încă insuficientă a psihologiei românimii. Discursul cathartic eludează componenta erotică și afectivă, teritorii private, exclusiviste, camuflate exteriorității avide de picanterii mondene.
Adrian Marino își propune să impună un nou gen în cultura română, jurnalul intelectual, al mentalităților și progresiei lor ideatice, specie carentă unui popor aflat permanent în tranziție. Memorialistul nu-și face iluzii în privința rolului educativ al demersului său diaristic, fiind sceptic și nihilist deopotrivă, aspect relevat laconic: „nimeni nu învață nimic niciodată”. Refractar la etalări ostentative ale vieții, jurnalul își propune să remedieze vacuumul de comunicare din trecut, să se clarifice, printr-un voiaj recuperator și un rechizitoriu intentat sinelui. Destinul ideocriticului este indisolubil legat de cel al culturii română, memoriile acoperind o galerie amplă de epoci convulsive din istoria țării (1920-2000). Veritabil paria social/mental analistul se derobează complexului de egalitate ce ia forma spiritului de turmă, inept și vasal, asumându-și rolul de strateg autodidact al adevărului și pe acela de estet etic. Radiografia defectelor configurează, de fapt, un profil al calităților: dualitatea – conlocuirea dintre idealistul absolutist, de esență pașoptistă cu un spirit rațional, polemic și acid în opinii, maniacal în privința punctualității, preciziei, seriozității; verbalizarea proiectelor, expunerea francă a gândirii, fără fardări sau fandări diplomatice, care se întorc însă ca un bumerang asupra emitentului în „jungla literară”. Soluții-le descoperite au ca aspect funcția curativă a uitării, printr-o detașare ușor ironică de sinele-obiect-investigat, rețetă ineficace însă, dar mai ales funcția anestezică a resentimentului. La noi „Polemici de idei nu există”, ci doar un „dialog pentru surzi” – proclamă memorialistul, care nu propovăduiește lecția senin-senilă a amneziei, cu tentacule mistice, ci restaurează, în grilă personală, „erori grave și aberații sinistre”. Disjuncția ireconciliabilă eu-ceilalți se conturează încă din adolescență când asimilează lecția stoicismului, printr-un sindrom al închiderii ființale datorat cecității intelectuale a anturajului. Realizează tardiv futilitatea tentației de a schimba mentalități într-o societate în care comunismul nu a fost decât o altă piele a românismului, cameleon și retractil în fața „terorii istoriei”, astfel încât singura posibilitate de recuperare a „tot ce se mai putea salva dintr-o fatalitate etnică, detestabilă, traco-getică sau nu, dintr-un imens cataclism istoric” este „să faci doar ce depinde de tine”. Orgoliul deloc narcisiac al acestui maratonist al ideilor irumpe prin focalizarea continuă a pionieratului său în diferite domenii ale culturii, configurând o poetică a unicității, a singularității în evuri barbare ale haosului ideologic.
Ordonarea materialului faptic ia în calcul Primele represiuni. Traseul biografic este sincopat deseori de căutarea formulei estetice de abordare a diverselor etape ale devenirii, trenate de cenzura interioară, de înregistrarea needulcorată a unor perioade ingrate, generatoare încă de amintiri neplăcute. Recluziunea în livresc se datorează și relațiilor de familie tensionate, portretul mamei fiind realizat în tușă expresionistă. Primul mediu carceral este acela al Liceului Militar din Iași, unde este expediat coercitiv de părinți, în speranța domesticirii spiritualității rebel. Dorința de obiectivare a existenței, în pofida tentației de a epura circumstanțele ostile, se transformă într-un tablou al epocii în care adolescentul refuză, de pe atunci, mistificarea și îndoctrinarea politico-teologică a legionarilor, descoperind ulterior aceleași tertipuri de manipulare a maselor în context postrevoluționar, la mitropolitul Bartolomeu Anania, organizator al unui miting preoțesc cu peste 2000 de participanți care au manifestat întru păstrarea privilegiilor pecuniar-imobiliare a bisericii ortodoxe. Conflictul deschis cu profesorul de română din colegiu, „un anume M. Gafițeanu” referitor la debutul din „Jurnalul Literar” (1939) se dovedește anticipativ în privința evoluției ulterioare și a frondei, ca urmare a spargerii unei blocade aplatizante, „norma”, ieșirea din tiparul obedienței inepte.
Mediul ieșean este rememorat fragmentar și subiectiv, mărturisește biograful. Segmentele recuperate se catapultează peste memoria recentă care completează evoluțiile socio-profesionale ale celor portretizați. Inadaptatul, specializat deja în depistarea ariviștilor și a canaliilor, se declară acum „un filoenglez înverșunat”, fără a glisa în manifestări extremiste. Spectacolul traumatizant al pogromului de la Iași sau șantajele operate de legionari devin trape de denunțare ale cameleonismului circumstanțial. Astfel, Eugen Coșeriu – participă la vandalizări culturale sub tutela comandourilor legionare, „Nego, suit pe prefectura din Sibiu, cu o mitralieră în mână”. Conștientizează de pe acum alienarea umană, robotizarea ființală, ca marcă recognoscibilă în timpul invaziei sovietice etc. O posibilitate de evaziune din contingent va fi Descoperirea cărților. Studiile universitare nu lasă vreo urmă asupra insurgentului care nu poate accepta semidoctismul academic și elitismul exhibiționist al dascălilor, dornici de acte de sumisiune egolatră din partea studenților. Reverent se dovedește doar față de N. I. Popa, profesorul care i-a încurajat pasiunile comparatiste și Tudor Vianu, apreciat pentru coerența discursivă a ideilor. Studentul, „izolat și orgolios”, autodidact, sarcastic relevă demagogia academică și inconsistența specializărilor, cum ar fi aceea al „Institutului de papirologie”. Ascendența genealogică, citadinismul, biblioteca familială, trăirile empatice și mimetismul juvenil în fața criticilor „totali”, mefiența în fața manifestărilor lirice care i se par anodine, atracția față de blues, country, jazz, idiosincrazia față de teatru, descoperirea cinematografiei sunt elementele definitorii ale unei pubertăți melancolizate, în care narcoticul livresc facilitează un dublu refugiu: față de familie, respectiv față de societate.
Începuturi-le confuze sunt taxate cu luciditate, circumscrise însă „enciclopedismului” în privința acumulărilor bibliografice, într-un travaliu draconic al necesității „de a organiza, sistematiza, acumula cunoștințe, cât mai bine ordonate și structurate”. Vocația exhaustivității este dublată de o disciplină intelectuală, ce se concretizează în aspirarea temelor pauper exploatate în cultura română. Obiectivitatea asupra primelor texte, „prost scrise stilistic”, dar nu eronate ideatic consolidează autenticist profilul acestui atlet al solitudinii spirituale, căruia-i repugnă atât apelativul de profesor, cât și acela de scriitor. Tagma auctorială este vituperată fie prin crochiuri lapidare, fie prin puzzle-uri evenimențiale. Exhibițiunile elitiste ale anturajului, și egotismul arivist al scriitorilor sunt relevate fără menajamente. V. Streinu și M. Sebastian sunt văzuți sub mantia lor arogantă, iar Ion Barbu – ca un histrion, ce-și înșiruie în public vrafuri de culegeri de matematică, pentru a-și atesta virtuozitatea mentală etc.
Unul dintre cele mai incendiare capitole al cărții (Marele eșec: G. Călinescu) dezbate nu atât relațiile tensionate dintre discipol și „maestru”, cât carcasa umană și exegetică a autorului Istoriei literaturii române de la origini în prezent în care această Biblie a criticii este demontată, evidențiind megalomania insului care încearcă să impună, obsesiv și futil, o scală de valori prolixă, un turnir ce vizează doar etalarea narcisiacă a propriei personalități. G. Călinescu menționează că dorește, prin acest volum „să pună la punct o mie de inși”. Disensiunile cu mentorul de altă dată pornesc de la o analiză făcută lui Șun, care atrage antipatia incriminatului și constituie lanțul unor numeroase boicoturi. Modelul intransigentului G. Călinescu de până atunci se estompează. Atributele alocate de memorialist sunt denigratoare, caustice: pragmatic, colaboraționist, prostituat intelectual, limitat exclusiv la o interpretare literară a textelor, dublată de jonglerii lingvistice și talent portretistic, fără noțiuni profunde de estetică modernă sau de filozofie, „orator bombastic”, snob, arivist, „Cinic, oportunist, amoral și plin de lașitate. Fără nici o conștiință etică și civică. Predispus la simulare, duplicitate și farsă publică de mari proporții”. Deși recunoaște influența exercitată de acesta în primele cărți, mai ales în Viața lui Al. Macedonski – operă hibridată și amendabilă din pricina tendinței de a fuziona două viziuni analitice – cea călinesciană, respectiv aceea a ideocriticului în devenire, cu un final care teoretizează macedonskianismul vizionar și inflexibil deopotrivă drept o categorie morală, în care se include, de altfel, empatic, A. Marino se detașează de „model” și nu vrea să devină „un satelit călinescian”.
Revolta denunță climatul slugarnic al vieții literare de după invazia sovietică, cu autori anxioși în a nu-și pierde salariul sau privilegiile căpătate prin colaboraționism, ce se angrenează într-o psihoză delirantă de texte care elogiază regimul nou instaurat, ceea ce conduce înspre o radicalizare totală a insurgentului care nu se poate integra masei de servi abulici și inițiază „7 texte clandestine”, doctrinare, axate pe principii morale, democratice, patriotice care-i vor aduce în 1948 prima arestare. Închisoarea, care durează 8 ani, relevă reticența resimțită în fața scrierilor carcerale, cu puternic iz literaturizat. Ea se manifestă, pentru biograf, ca un spațiu de acumulare ideatică, metamorfozând experiența traumatizantă în „acte de cunoaștere”. Spre deosebire de majoritatea memoriilor alocate închisorilor, accentul nu este pus asupra condițiilor insalubre, alimentației, ci a derealizării carcerei, eludării acesteia printr-un exercițiu de voință și radiografia tipologiilor umane. Relațiile mistice și religiozitatea poeților închisorii sunt ridiculizate condescendent: „la mine n-a intrat - ca la Radu Gyr – Dumnezeu în celulă. […] Sunt o persoană prea neînsemnată”. Meditațiile asupra incompatibilității cu ceilalți revin și în acest climat, mai ales că tovarășii de celulă au un nivel intelectual mediu sau chiar pauper, făcând scenarii rocambulești asupra iminentei salvări a țării de către americani. Jilava, Ocnele Mari și Aiudul constituie veritabile școli în care asimilează germana și psihologia umană. Valoarea documentară a memoriilor rezidă și din portretele făcute celor din anturaj. Astfel, la Aiud îi întâlnește pe Nechifor Crainic, atletic, „Un penis… enorm. Piele de culoare închisă. Era, evident, rrom”; Mircea Vulcănescu - „teatral și hieratic”, Vasile Luca, Bellu Zilber „vecin efemer de celulă, speriat, timorat, dornic de comunicare și în același timp timorat”; Ovidiu Cotruș - la Ocnele Mari, aflat „într-o ultimă stare de degradare fizică, nu se mai putea ține în picioare”. Reflectând asupra raporturilor dintre victimă și călău, dintre deținut, torționar și sistemul care i-a creat, Adrian Marino impune o altă direcție de cercetare a fenomenului concentraționar, prin grila mentală și acțională a opresantului. Imun la manifestările folk-lorice și teologale ale lui Radu Gyr și Nechifor Crainic, la transfigurarea „beletristică”, prin „formule fericite a suferinței” Adrian Marino incriminează aura falsă, eroică a celor care-și traduc scriptural experiența, ce are, totuși, un merit documentar, proclamând intransigent: „Nu se face «mistică» și «literatură» livrescă «subțire» pe seama unor mizerii atroce”. Muzeul de la Sighet, dedicat victimelor comunismului i se pare „o enormă mutilare și falsificare” deoarece, prin „mici exponate cu fotografii oarecare, xeroxuri și alte fleacuri muzeografice” se oferă vizitatorilor un univers festivist, sanitar – „celule văruite, sclivisite” – atrofiind esența barbară a mediului carceral. Finalul capitolului reflectă deconcertant „beneficiile” experienței penitenciare, printr-un triptic conclusiv, tendința inventarierii și clasificării resimțindu-se permanent pe parcursul cărții: „a fost prima mea «universitate», să-i spun «populară», dar foarte eficace”, care a condus la „clarificarea sufletească și ideologică definitivă” și „m-a ferit, fără voia sa de cine știe ce compromisuri publicistice grave sau mai puțin grave (ori de altă natură)”.

Poetica solitudinii. Despre o altă scală a valorilor (I)
Închisoarea este succedată de Deportarea în Bărăgan, care este percepută drept „cel mai dificil moment al existenței” diaristului. Traseul biografic al acestuia coagulează permanent trăiri care se abstrag percepției curente. Dacă mediul carceral, cu toate vicisitudinile aferente se dovedește o școală a vieții, dar și a clarificărilor spirituale, deportarea într-un cătun este insuportabilă pentru un ins citadin, care se vede obligat să ia contact cu o civilizație rămasă parcă în stadiul epocii pietrei. Autorul nu urmărește efecte lacrimogene, de „înduioșare” a naratarului, ci transcrie prob drama ruralizării sporadice, a integrării forțate într-un climat care contrazice convingerile sale intime, cu atât mai mult cu cât „viața la țară” îi creează „un șoc teribil, oribil”. Fluxul amintirilor melanjează memoria recentă cu cea aflată într-un trecut mult îndepărtat, prin meditații asupra disidenței de paradă și a statutului de „erou național”, fantoșă asumată exhibiționist de către unii oameni de cultură. Analistul rememorează circumstanțele ulterioare eliberării din închisoare, dar și reacția familiei grăbite să se debaraseze de un membru incomod, aflat încă sub supravegherea Securității. La trei luni după părăsirea Aiudului se vede din nou captiv, într-o carceră rurală, extinsă spațial, în care Adrian Marino ajunge un fel de Robinson sudic, învățând să-și improvizeze dușuri paysan-e și principii minimale ale horticulturii. Chiar și aici de distanțează de habitudinile localnicilor, fiind un fel de „gentleman farmer, de «rentier», întreținut caritabil de familie. L. îmi trimitea 500 de lei pe lună, pe atunci o sumă deloc neglijabilă.” Subzistența psihică este asigurată de radioul care-l ținea la curent cu evoluția politică internațională, de cărțile comandate prin poștă și de corespondența cu exteriorul. Descrierea Lăteștiului se convertește într-o diagnoză a tipologiilor umane, dar și o dezmințire a profilului țăranului mioritic, care nu e ospitalier și altruist, ci doar un fur speculativ, „viclean, hrăpăreț, duplicitar, egoist, uluitor de individualist”, imun la estetică, rudimentar, o specie care stârnește oripilarea citadinului. La fel ca în adolescență, refugiul în lectură constituie o posibilitate de eludare a prezentului, a contingentului. Prin intermediul Lidiei are acces la „Fondul Special” al bibliotecii universitare, iar asimilarea culturală nu este sistată nici la Lătești. Miile de fișe de lectură făcute în această perioadă relevă, prin opoziție pauperitatea documentării „pseudoeseiștilor” de duzină cărora le lipsește vocația sintezei și a acumulărilor informaționale ordonate științific.