agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 13646 .



Omul cu el însuși
essay [ ]
Capitolul nouă din Omenesc prea omenesc

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Friedrich_Nietzsche ]

2010-06-04  | [This text should be read in romana]    |  Submited by miron stefan




483
Dușmanii adevărului. – Convingerile sunt dușmani mai primejdioși adevărului decît minciunile.
484
Lume sucită. – Un gînditor este mai aspru criticat cînd scoate la iveală o idee care ne este dezagreabilă, și, totuși ar fi mai rațional dacă am face asta cînd ideea ne este pe plac.
485
Persoană cu caracter. – De cele mai multe ori, un om pare să aibă caracter mai degrabă atunci cînd își urmează mereu temperamentul și nu atunci cînd își urmează mereu principiile.
486
Un lucru care este necesar. – Un lucru este de trebuință: ori o bună dispoziție a firii, ori o dispoziție bună înlesnită prin artă și cunoaștere.
487
Pasiune pentru lucruri. – Cine își îndreaptă pasiunea înspre lucruri (Cunoașterea, Binele public, interesele culturale, artele), mult mai pierde din ardoarea rezervată ființelor (fie ei chiar exponenți ai vreunui ideal, cum sunt politicienii, filozofii și artiști care sunt mandatari ai propriei creații)
488
Cumpătare în faptă. – Aidoma cascadei ce în cădere devine mai potolită și mai flotantă, tot astfel și marele om de acțiune se îngrijește de faptă cu mai multă cumpătare decît ar fi lăsat să se vadă furtunoasa aviditate dinaintea faptei.
489
Nu în profunzime. – Cei care cuprind o inițiativă în toată profunzimea, rareori îi rămîn fideli. Au scos la lumină pînă și adîncimile: iar acolo niciodată nu lipsesc o sumedenie de lucruri nesuferite privirii.
490
Amăgirea idealiștilor. – Toți idealiștii își închipuie că idealurile pe care ei le servesc sunt considerabil mai bune decît toate celelalte din lume și nu vor să creadă că, de idealul lor e să prospere, au nevoie de același îngrășămînt urît mirositor ce a fost necesar tuturor celorlalte producte omenești.
491
Autocunoaștere. – Omul este bine apărat împotriva lui însuși, împotriva destăinurii și încercuirii prin propriul sine, el nu este în stare, de obicei, să perceapă prin el decît spațiile dinafară. Propria fortăreață îi este inaccesibilă, chiar nevăzută, dacă nu cumva, prietenii și dușmanii, făcînd pe trădătorii, nu îl ademenesc înăuntru pe căi ascunse.
492
Justețea profesiei. – Bărbații rareori suportă o ocupație despre care să nu creadă sau să nu se convingă că este la bază mult mai importantă decît toate celelalte. Similară este atitudinea femeilor in privința iubiților.
493
Noblețea judecății – Noblețea judecății constă în mare parte din blîndețe și lipsa neîncrederii înglobînd astfel tocmai ceea ce oamenii succesului și a lăcomiei de bani insultă și disprețuiesc cu mai multă plăcere.
494
Scop și mijloc – Mulți sunt înversunați în privința căii pe care o urmează, dar puțini în ceea ce privește cu scopul.
495
Scandalul unui existențe independente – Toate normele prea individuale ale vieții stîrnesc, din partea oamenilor, mînia împotriva celuia care le adoptă; prin această extraordinară atitudine la care s-a învrednicit, ei se simt coborîți în sfera ființelor oarecare.
496
Privilegiul măreției. – Este un privilegiu al măreției de a ferici cu mijloace mărunte.
497
Distins fără voie. –Omul, fără a voi, se comportă distins atunci cînd s-a deprins să nu mai ceară nimic de la oameni și să le dea necontenit.
498
Imperativul eroismului. – Pentru cineva care vrea să fie erou șarpele trebuie mai întîi preschimbat în balaur, alminteri îi lipsește dușmanul potrivit.
499
Prieten – Bucuria dimpreună, nu compasiunea, face prietenul.
500
Folosirea fluxului și a refluxului – În interesul cunoașterii, trebuie să știi să te folosești de acel curent intern ce ne poartă către un lucru, iar pe urmă de acela care, după un timp, ne depărtează de el.
501
Bucurie pentru sine. – „Bucurie pentru lucru” așa se spune: dar de fapt este o bucurie pentru sine recurgînd la lucru.
502
Modest. – Cel care este modest între oameni își arată cu atît mai puternic trufia în ceea ce privește lucrurile (oraș, stat, societate, timp, omenire). Aceasta îi este răzbunarea.
503
Invidie și gelozie. - Invidia și gelozia sunt părțile rușinoase ale sufletului. După cît se pare, comparația poate continua.
504
Cel mai nobil ipocrit. – Să nu vorbești deloc despre tine e cea mai rafinată ipocrizie.
505
Proastă-dispoziție. - Proasta dispoziție este o boală a corpului de care nu poți nicidecum scăpa doar dînd la o parte pricina acestei stării.
506
Reprezentant al adevărului. – Nu cînd e periculos să spui adevărul se găsesc mai rar apărători, ci atunci cînd e plictisitor.
507
Mai neîndurători ca dușmanii. – Persoanele de a căror comportament favorabil nu suntem siguri pentru toate împrejurările, în situația în care, dintr-un motiv oarecare (de exemplu: recunoștința), le suntem datori să păstrăm, în ceea ce ne privește, aparența unei simpatii necondiționate, ne chinuie mai mult imaginația decît ar face-o proprii dușmani.
508
În mijlocul naturii. – Ne place atît de mult să fim în mijlocul naturii pentru că aceasta nu are nicio părere despre noi.
509
Fiecare superior într-un lucru. – În condițiile civilizației fiecare se simte celuilalt superior cel puțin în privința unui lucru; astfel binele comun se menține atît timp cît cineva, în anumite circumstanțe, poate ajuta, și, prin urmare, se poate lăsa și el ajutat fără sfială.
510
Temeiuri de consolare. – În cazul unui deces, motivele pentru consolare sunt stringente adesea nu atît pentru a alina violența durerii cît pentru a scuza faptul de a fi atît de ușor consolat.
511
Loiali credinței. – Cel care are multe de făcut își menține neschimbate aproape în întregime părerile și punctele de vedere. Tot astfel și cel care lucrează în slujba unei idei: taman el nu își va mai pune la încercare concepția, nu are timp pentru așa ceva; e impotriva interesului său chiar să o pună în discuție.
512
Moralitate și cantitate. – Moralitatea mai înaltă a unui individ în comparație cu a altuia constă adesea în aceea că scopurile sunt cantitativ mai mari. Celălalt este înjosit de îndeletnicirea cu cele mărunte, în cercuri restrînse.
513
Viața ca produs al vieții. – Oricît ar avansa omul în cunoaștere, oricît de obiectiv s-ar vedea în cele din urmă nu culege altceva decît propria biografie.
514
Necesitatea de fier. – Necesitatea de fier este un lucru despre care oamenii au văzut, de-a lungul istoriei, că nu este nici de fier și nici necesitate.
515
Din experiență. – Iraționalitatea unui lucru nu spune nimic împotriva existenței sale, e chiar condiția lui.
516
Adevăr. – Azi, nimeni nu mai moare din adevăruri ucigătoare: există prea multe antidoturi.
517
Fundamentul înțelegerii. – Nu există nicio armonie prestabilită între progresul adevărului și binele omenirii.
518
Soartă omenenească. – Cel care gîndește profund știe că, oricît ar face sau ar cîntări, niciodată nu are dreptate.
519
Adevărul drept Circe. – Eroarea a făcut din animale oameni; ar fi capabil adevărul să facă din om iarăși un animal?
520
Primejdie pentru cultura noastră. – Suntem într-un timp a cărei cultură e în pericol să piară prin mijloacele culturii.
521
Măreția înseamnă să marchezi direcția. – Niciun rîu nu este mare și tumultos de la sine: ci din aceea că primeste și poartă atîția afluenți care astfel îl compun. Întocmai se întîmplă și cu toți marii gînditori. Ceea ce contează este ca cineva să marcheze direcția pe care mai apoi trebuie să îi urmeze numerosi tributari; și nu dacă cineva este de la început înzestrat bogat sau sărac.
522
Slabă conștiință. – Oamenii care vorbesc despre însemnătatea lor pentru omenire au în ceea ce privește dreptatea comun burgheză a respectării contractului, a promisiunilor, o slabă conștiință.
523
A vrea să fii iubit. – Dorința de a fi iubit este cea mai mare dintre pretenții.
524
Desconsiderarea omului. – Reperul cel mai inechivoc al disprețului față de oameni este acela că oricine este apreciat numai ca mijloc pentru un scop sau nu este apreciat deloc.
525
Partizan din contrast. – Cine i-a mîniat pe ceilalți împotriva lui a cîștigat mereu și un partid de partea sa.
526
A uita experiențe. – Cine gîndește mult și anume cel care gîndește obiectiv își uită cu ușurință propriile experiențe, dar nu gîndurile pe care aceste experiențe le-au provocat.
527
A păstra o opinie. – Unul își conservă opinia pentru că își închipuie că este opera lui, altul pentru că a asimilat-o trudind și mîndru de a o fi înțeles: deci amîndoi din vanitate.


528
A se speria de lumină. - Fapta bună fuge la fel de temătoare de lumină ca și fapta rea: aceasta se teme că descoperirii sale îi succede durerea (ca pedeapsă), iar cealaltă că divulgarea ei va nimici plăcerea (adică acea plăcere pură în ea însăși care se risipește de-ndată ce o satisfacție a vanității și-a găsit loc.)
529
Durata zilei. – Cînd ai ce pune-n ea, ziua are o sută de buzunare.
530
Geniul tiraniei. – Cînd sufletul este înflăcărat de o nestăpînită dorință de a se impune tiranic, iar ardoarea este mereu întreținută, chiar o minimă înzestrare (la politicieni, la artiști) devine cu timpul asemenea unei forțe inconturnabile a naturii.
531
Viața dușmanului. – Cînd cineva trăiește din confruntarea cu dușmanul are un interes ca acesta să rămînă în viață.
532
Mai important. –Se socotește că lucrul obscur și inexplicabil este mai important decît cel clar și lămurit.
533
Aprecierea serviciilor prestate. – Serviciile pe care ni le face cineva sunt apreciate de noi conform valorii pe care i-o acordă celălalt și nu în funcție de cea pe care ea o are pentru noi.
534
Nefericire. – Distincția care se atribuie nefericirii (de parcă pecetea prozaismului, a lipsei de pretenții, a banalității ar fi să te simți fericit) este atît de mare încît în momentul în care cineva îi spune altcuiva: „Dar cît de fericit sunteți!” acesta de obicei protestează.
535
Fantezia spaimei. – Fantezia spaimei este acel gnom răutăcios asemeni maimuții care sare pe spinarea oamenilor tocmai atunci cînd e deja prea greu împovărată.
536
Menirea adversarului josnic. – Uneori păstrăm fidelitate unui lucru dat fiindcă adversarii acestuia nu se opresc din a fi josnici.
537
Importanța meseriei. – O meserie te eliberează de gînduri, aici sălăsluiește cel mai mare beneficiu al ei. Întrucît ea este un scut legitim după care te poți retrage atunci cînd năvălesc gînduri și griji de toate felurile.
538
Talent. – Talentul anumitor oameni pare mai mic decît este pentru că aceștia s-au avîntat întotdeauna înspre țeluri prea mari.
539
Tinerețea. – Tinerețea este stingheră; întrucît nu îi este cu putință sau cu chibzuială să fie productivă în oricare direcție.
540
Þeluri prea mari. – Cel care și-a fixat public prea mari țeluri și, mai pe urmă, înțelege pe ascuns că este prea slab pentru ele, nu are îndeobște tăria suficientă pentru a le repudia oficial, iar mai apoi ajunge inevitabil un ipocrit.
541
În curentul apei. – Apele mari cară cu ele multe pietre și hățiș, spiritele vrednice multe capete proaste și răvășite.
542
Pericolele eliberării spirituale. – Din intenția serioasă a unui om de a se elibera spiritual, dorințele și pasiunile nădăjduiesc și ele în taină să tragă profit.
543
Încarnarea spiritului. – Cînd cineva gîndește mult și pătrunzător, nu doar chipul, ci și trupul capătă un aspect pătrunzător.
544
Să auzi și să vezi prost. – Cine vede puțin, întotdeauna vede și mai puțin; cine aude prost, întotdeauna aude chiar și ce nu e.
545
Mulțumirea de sine în vanitate. – Vanitosul nu vrea atît să se distingă, cît să fie distins, astfel nu desconsideră niciun mijloc al înșelării și mințirii de sine. Nu părerea celorlalți, ci opinia sa despre opinia lor îi stă mai aproape de inimă.
546
Vanitos în mod excepțional. –Cel care de obicei își ajunge sieși este vanitos în mod excepțional și, în același timp, receptiv la laude și elogii, atunci cînd este bolnav trupește. Pe măsură ce este deposedat, trebuie să se refacă printr-o judecată străină, din afară.
547
„Spiritualii.” – Îi lipsește spiritul celui care umblă după spirit.
548
Povață sefilor de partid. – Cine i-a convins pe oameni să susțină ceva public, i-a adus, de obicei, pînă acolo unde ei o susțin și lăuntric, dorind astfel să fie considerați consecvenți.
549
Dispreț. – Omul este mai sensibil la disprețul din partea celorlalți decît la disprețul din partea lui.
550
Lațul recunoștinței. – Există suflete înrobite care duc pînă într-acolo gratitudinea față de binefacerile acceptate, încît se sugrumă ele însele cu lațul recunoștinței.
551
Subterfugiul profetului. – Pentru a ghici conduita oamenilor obișnuiți, trebuie să presupui că vor face întotdeauna cea mai mică sforțare a inteligenței pentru a se elibera dintr-o situație potrivnică.
552
Singurul drept al omului. – Cine deviază de la normă este victima extraordinarului, cine se menține în normă, îi rămîne acesteia sclav. Destinați peririi în aceiași măsură.
553
Mai josnic ca animalul. – Cînd un om rîde nechezat le întrece în grosolănie pe toate animalele.
554
Semidoct. – Cel care vorbește puțin dintr-o limbă străină se bucură mai mult decît cel care o vorbește bine. Plăcerea e la semidocți.
555
Caritate primejdioasă. – Există oamenii care vor să îngreuneze viața celorlalți, din niciun alt motiv decît acela de a le oferi mai apoi rețeta proprie pentru alinarea vieții, de pildă creștinismul lor.
556
Silință și acribie – Silința și acribia sunt adesea antagonice prin aceea că silința vrea să ia fructele acre din copaci, iar acribia, dimpotrivă, le lasă să atîrne prea mult, pînă cînd au căzut și s-au zdrobit.
557
A suspecta. – Pe oamenii pe care nu-i putem suferi căutăm a-i suspecta.
558
Lipsa împrejurărilor. – Mulți oameni așteaptă o viață întreagă prilejul de a fi buni în felul lor.
559
Lipsă de prieteni. – Lipsa de prieteni presupune invidie sau infatuare. Mulți își datorează prietenii doar fericitei ocazii de a nu avea motiv de invidie.
560
Primejdia diversității. – Cu un talent în plus omul e mai nesigur decît cu unul în minus: așa cum o masă stă mai bine pe trei picioare decît pe patru.
561
Model celorlalți. – Cel care vrea să dea un bun exemplu trebuie să adauge virtuții sale un gram de nebunie: atunci ceilalți îl vor urma și îl vor depăși pe cel imitat – ceea ce oamenilor le e pe plac.
562
A fi țintă. – Adesea, afirmațiile răutăcioase ale altora asupra noastră nu ne privesc anume pe noi, ci sunt expresia unei enervări, a unei proaste dispoziții de o cu totul altă origine.
563
Ușor descurajat. – Pătimești mai puțin pentru dorințele neizbutite, dacă ți-ai aplicat imaginația în a urîți trecutul.
564
În pericol. – De cele mai multe ori te expui riscului de a fi călcat cînd tocmai evitai un atelaj.
565
Partitură după glas. – Cine este constrîns să vorbească mai tare decît este obișnuit (de pildă față de cel aproape surd sau de un public mare) exagerează, în general, lucrurile pe care le are de împărtășit. – Mulți devin complotiști, detractori înrăiți, intriganți pentru simplu fapt că propriul glas se armoniza mai bine cu șoapta.
566
Iubire și ură. – Dragostea și ura nu sunt oarbe, ci orbite de focul pe care ele însele le poartă cu sine.
567
Învrăjbire avantajoasă. – Oamenii care nu reusesc să-și facă cunoscut lumii meritul încearcă să stîrnească ura împotriva lor. Au mai apoi consolarea de a presupune că ea este cea care stă între meritul și afirmarea lor – și că mulți alții presupun același lucru, ceea ce este foarte avantajos reputației lor.
568
Destăinuire. – Omul își uită vina cînd a mărturisit-o altuia, dar de obicei acela nu o uită.
569
Mulțumirea de sine. – Lîna de aur a mulțumirii de sine protejează împotriva loviturilor, dar nu și contra înțepăturilor.
570
Întunecimile unei flăcări. – Flacără nu își este sieși atît de strălucitoare pe cît este acelora pe care îi luminează: la fel și înțeleptul.
571
Păreri proprii. – Prima opinie care ne vine în minte atunci cînd ni se pune brusc o întrebare, nu este de obicei a noastră, ci cea care aparține specificului tagmei, poziției sau provenienței noastre; părerile proprii plutesc rareori la suprafață.
572
Obîrșia curajului. – Omul obișnuit este curajos și invulnerabil ca un erou atunci cînd nu vede pericolul, cînd nu are ochi pentru acesta. Viceversa: singurul loc vulnerabil al eroului e pe spate, deci acolo unde nu are niciun ochi.
573
Riscant la un doctor. – Trebuie să fii născut pentru doctorul tău, alminteri riști ca prin doctor să pieri.
574
Vanitate miraculoasă. – Cine a prezis cu îndrăzneală vremea de trei ori și a avut succes, acela va crede întrucîtva, în adîncul inimii, în înzestrarea sa profetică. Recunoaștem valabilitatea miraculosului, a iraționalului atunci cînd ele ne flatează amorul propriu.
575
Profesia. – Profesia este coloana vertebrală a vieții.
576
Pericolul influenței personale. – Cine simte că exercită asupra altcuiva o mare influență interioară, trebuie să îi dea frîu liber, eventual chiar să privească îngăduitor împotrivirile sale și să-l ducă el însuși într-acolo; alminteri își va face din el un dușman.
577
A primi moștenirea. – Cine a întemeiat cu abnegație ceva măreț se îngrijește să-și formeze moștenitori. Este propriul unei naturi tiranice și josnice să vadă în oricare posibili moștenitori ai operei sale un rival și să trăiască într-o poziție defensivă față de ei.
578
Semidoctism. – Semidoctismul e mai victorios decît cultura desăvîrșită; vede lucrurile mai simple decît sunt, și își face astfel propria poziție mai accesibilă și mai convingătoare.
579
Nepotrivit ca om de partid. – Cine gîndește mult nu e potrivit ca om de partid: gîndirea lui va trece curînd peste partid.
580
Memorie slabă. – Avantajul unei memorii proaste este acela de a putea savura aceleași lucruri bune de mai multe ori.
581
Să te chinui. – Nechibzuiala gîndirii este adesea semnul unei aprinse stări interioare ce tînjește după leșin.
582
Martir. – Adeptul martirului suferă mai mult decît martirul.
583
Vanitate reziduală. – Vanitatea unor oameni cărora nu le ar fi util să fie vanitoși este un obicei bine consolidat, rămas dintr-o perioadă în care nu aveau niciun drept să creadă în ei însiși și cerșeau această credință de la alții în monede mici.
584
Punctum saliens al pasiunii. – Cine este pe cale de a fi cuprins de mînie sau de o iubire violentă ajunge la un punct în care sufletul se umple ca un vas : totuși trebuie să se adauge încă o picătură, bunăvoința față de pasiune (căreia oamenii îi spun de obicei rea). Doar un mic punct îi mai este necesar pentru ca vasul să se revarse.
585
Cugetul indignării. – Oamenii sunt asemeni unui maldăr de cărbuni din pădure. Tinerii, precum cărbunii, ajung folositori de îndată ce s-au ars și s-au carbonizat. Atît timp cît scot abur și fum sunt poate mai interesanți, dar inutili și, prea adesea, supărători. – Omenirea, neîndurătoare, folosește fiecare individ drept material pentru încălzirea uriașelor sale mașinării: dar atunci în ce scop mașinăriile, dacă toți indivizii (adică omenirea) sunt utili doar pentru a le alimenta? Mașinării care au un scop în ele însele – asta să fie umana commedia?
586
Orarul vieții. – Viața este făcută din momente unice și rare de cea mai înaltă importanță și dintr-o sumedenie de intervale felurite în care, în cel mai bun caz, umbrele acestor momente plutesc deasupra noastră. Dragostea, primăvara, orice melodie frumoasă, munții, luna, marea – toate se adresează doar odată inimii : de au șansa de a ajunge la cuvinte. Căci mulți oameni nu cunosc deloc asemenea momente, iar ei însiși sunt doar intervale și pauze în simfonia adevăratei vieți.
587
A ataca sau a adopta. – Adesea facem greșeala de a dușmăni energic o direcție, un partid sau o perioadă pentru că, fortuit, apucăm să vedem doar partea sa exterioară, doar scăderile sau ale sale inerent- necesare „defecte ale virtuților”, - poate îndeosebi pentru că și noi am luat parte la ele. Apoi îi întoarcem spatele și umblăm după o direcție opusă; dar ar fi mai bine să căutăm părțile sale bune și tari, ori să le cultivăm în noi înșine. E nevoie, desigur, de o privire mai puternică și de o voință mai bună pentru a sprijini ceea ce este imperfect și în devenire, decît să scrutezi imperfecțiunea și să negi.
588
Modestie. – Modestia adevărată există (adică recunoașterea că nu suntem opera noastră); și îi revine de drept spiritului măreț fiindcă tocmai lui îi este posibil să conceapă ideea iresponsabilității complete (inclusiv a binelui pe care îl făurește). Imodestia omul mare nu este dușmănită atît pentru sentimentul său de putere, ci pentru dorința lui de a-și încerca puterea rănindu-i pe ceilalți, comportîndu-se autoritar și văzînd cît o îndură aceștia. Îndeobște aceasta atestă lipsa sentimentului ferm de putere și îi face pe oameni să se îndoiască de măreția sa. În această privință imodestia, din punctul de vedere al prudenței, nu este deloc recomandată.
589
Primul gînd al zilei. – Cel mai bun mijloc de a începe reușit toate zilele este să reflectezi la trezire dacă nu cumva poți în acea zi să faci o bucurie cel puțin unui om. Dacă faptul ar putea trece drept înlocuitor al tradiției religioase a rugăciunii, această schimbare ar fi în beneficiul semenilor.
590
Infatuarea ca ultim mijloc al consolării. – Cînd cineva își poziționează astfel eșecul, lipsa inteligenței, boala, încît vede în spatele lor soarta dinainte scrisă, o încercare sau o pedeapsă tainică pentru acțiuni trecute, se face astfel interesant și se ridică, în propria închipuire, deasupra semenilor. Păcătosul țanțos e un personaj cunoscut în toate sectele bisericești.
591
Vegetația fericirii. – Aproape de suferința lumii și adesea pe terenul său vulcanic, omul și-a cultivat mărunta grădină a fericirii; de omul privește viața cu ochii celui ce vrea de la existență doar cunoașterea, sau acelui care se predă si se resemnează, ori a celui ce se bucură pentru greutățile învinse, - peste tot va găsi și ceva fericire răsărită lîngă necaz – și cu atît mai multă fericire cu cît terenul e mai vulcanic – dar ar fi ridicol să spui că prin această fericire și suferința este justificată.
592
Drumul înaintașilor. – Este cuminte ca omul să-si cultive singur mai departe talentul pentru care tatăl sau bunicul și-au dat toată osteneala și să nu caute după ceva nou; altminteri își răpește posibilitatea de a atinge perfecțiune în oricare meștesug. De aceea proverbul spune : „Pe ce cale s-o iei? – Pe cea a străbunilor”
593
Vanitatea și ambiția drept dascăli. – Atît timp cît cineva nu a ajuns un instrument în folosul comun omenesc, ambiția poate să-l chinuie; dacă își împlinește această intenție, muncind din necesitate asemeni unei mașini pentru binele tuturor, atunci poate apărea și vanitatea care îl va umaniza pentru lucrurile mici, îl va face mai sociabil, mai suportabil, mai indulgent, odată ce ambiția a terminat munca de jos (de a-l face util).
594
Novici în filosofie. – Cel care tocmai a adoptat înțelepciunea unui filosof se plimbă pe străzi cu sentimentul că s-ar fi înnoit și ar fi devenit un om măreț, căci, de obicei, dăm de oameni care nu cunosc acestă înțelepciune și astfel trebuie să transmitem asupra a toate o hotărîre necunoscută; dacă omul cunoaște o carte de legi își închipuie că trebuie să fie și judecător.
595
A plăcea fiind neplăcut. – Oamenii care preferă să atragă atenția și fiind astfel neplăcuți doresc același lucru ca și cei care nu vor să atragă atenția și să fie plăcuți, doar că într-un grad mai înalt și indirect, prin mijloacele unei situații care pare că îi îndepărtează de țelul lor. Doresc influență și putere și își arată astfel superioritatea chiar și într-o manieră resimțită ca neplăcută; căci ei știu că cel care ajunge în cele din urmă la putere place aproape în tot ceea ce face și spune și chiar acolo unde nu place pare totuși că place. – Spiritul liber și la fel credinciosul vor puterea pentru a place prin ea; cînd învățătura lor îi amenință din cauza unui destin rău, persecuție, închisoare, execuție, ei se bucură la gîndul că, în acest fel, învățătura lor va marca și va căli omenirea; îl acceptă ca un dureros, dar puternic mijloc, deși cu reacție întîrziată, pentru a ajunge, totuși, la putere.
596
Casus belli și ce-i seamănă. - Prințul ce a găsit o cassus belli pentru hotărîrea luată de a purta război cu vecinul se aseamănă tatălui care îi impune copilului o mamă care, din clipa aceasta, trebuie acceptată ca atare. Și nu sunt la fel aproape toate motivele recunoscute oficial a acțiunilor noastre ca niște mame impuse?
597
Pasiune și drepturi. – Nimeni nu vorbește cu mai multă pasiune despre drepturile sale decît acela care, în adîncul sufletului, se îndoiește de ele. Atrăgînd pasiunile de partea sa vrea să-și amorțească inteligența și îndoielile: astfel își capătă buna conștiință și cu ajutorul ei succesul la semeni.
598
Tertipul resemnaților. – Cine protestează împotriva căsniciei în felul preoților catolici vor căuta să o înțeleagă după concepția cea mai joasă și mai comună. La fel cel care refuză prețuirea contemporanilor o va înțelege în sensul cel mai josnic astfel își usurează lupta și abnegația pornită împotriva ei. De altfel, cel care a renunțat la multe lucruri importante își acordă ușor indulgență pentru cele mici. Este posibil ca cel care este deasupra ovațiilor contemporanilor să nu vrea să renunțe la satisfacția micilor vanități.
599
Vîrsta infatuării. – La oamenii înzestrați adevărata perioadă a infatuării se situează între douăzeci și șase și treizeci de ani; este timpul primei maturități cu un puternic reziduu de aciditate. Ei cer, pe temeiul a ceea ce simt, onoare și supunere de la oamenii care văd puțin sau deloc și pentru că la început le sunt refuzate, se răzbună prin fiecare privire, prin orice postură a infatuării, prin fiecare ton al vocii pe care niște ochi și urechi fine le pot recunoaște în toate producțiile timpului fie ele poezii, filosofii, ori pictură sau muzică. Oamenii mai bătrîni și mai experimentați rîd de aceasta și reflectează cu emoție la această perioadă frumoasă a lor în care sunt supărați pe soarta de a fi atît de mult și de a părea atît de puțin. Mai tîrziu omul pare mai mult – dar și-a pierdut credința de a fi mult : omul rămîne toată viața un incorigibil prost al vanității.
600
Iluzoriu și totuși solid. – Așa cum pentru a trece peste o prăpastie sau pentru a traversa un pîrîu adînc pe o bîrnă e nevoie de o balustradă nu pentru a se sprijini de ea – căci se va prăbusi [odată cu trecătorul], ci pentru a suscita ochiului iluzia siguranței, - tot astfel pentru un tînăr sunt necesare anumite persoane care inconștient ne servesc drept reazăm; este adevărat că nu ne-ar ajuta atunci cînd, în mare primejdie, am vrea cu adevărat să ne sprijinim de ei, dar ei oferă sentimentul liniștitor al protecției de aproape (de exemplu părinți, profesori, prieteni așa cum sunt de obicei toate trei împreună)
601
A învăța să iubești. – Trebuie să învățăm să iubim, să fim buni și asta din tinerețe; atunci cînd educația și hazardul nu ne oferă niciun prilej pentru a practica aceste emoții, sufletul are să se usuce și nu va mai fi apt nici chiar pentru înțelegerea sentimentelor delicate ale oamenilor iubitori. Tot astfel trebuie și ura învățată și cultivată dacă dorim să devenim un vrăjmas bun: alminteri și această sămînța va muri treptat.
602
Ruinele drept podoabe. – Cei care trăiesc multe prefaceri spirituale păstrează cîteva dintre obișnuințele și viziunile stărilor anterioare care se strecoare mai apoi ca un fragment misterios al antichității sau ca o zidărie gri în noile lor gînduri și acțiuni: deseori drept ornament pentru întreaga regiune.
603
Iubire și onoare. – Iubirea dorește, frica evită. Acesta este rațiunea pentru care cineva nu poate fi iubit și cinstit de aceiași persoană, cel puțin nu în aceiași perioadă. Asta deoarece cel care onorează recunoaște puterea, anume că se teme de ea: este o stare de venerație. Iubire însă nu recunoaște nicio putere, nimic care separă, nimic care se opune, nimic care clasifică de sus pînă jos. Pentru că iubirea nu onorează, oamenii ambițiosi sunt, mărturisit sau nu, împotriva ideii de a fi iubiți.
604
În avantajul oamenilor reci. – Oamenii care se aprind repede, se răcesc iute și nu sunt astfel demni de încredere. De aceea toți cei care sunt sau se prefac că sunt tot timpul reci au avantajul părerii cum că ar fi oameni de o mare încredere și sprijin: oamenii îi confundă cu cei care se aprind greu și țin mult.
605
Pericolul opiniilor proprii. – Ocupația ocazională cu părerile proprii stimulează asemeni unei scărpinături; cu cît ea se prelungește, cu atît locul începe să se frece pînă cînd apare o rană dureroasă, adică: pînă cînd părerile independente încep să ne deranjeze și să ne zbuciume poziția în existență și relațiile noastre omenești.
606
Setea după o suferință adîncă. – Pasiunea, odată ce s-a încheiat, lasă în urmă un dor întunecat după ea însăsi și chiar la despărțire mai aruncă înapoi o privire seducătoare. Trebuie că ne-a fost acordată un fel de plăcere în aceia de a fi bătuți cu biciul de ea. Pe de altă parte trăirile rezonabile par insipide; lumea preferă, după cum se pare, o durerea aprinsă unei plăceri fade.
607
Nemulțumire față de alții și de lume. – Atunci cînd ne exprimăm nemulțumirea, așa cum se întîmplă adesea, asupra altora, în timp ce în realitate o resimțim față de noi, ceea ce de fapt ne căznim să facem este să ne încețosăm și să ne păcălim propria judecată: vrem să ne justificăm a posteriori nemulțumirea prin greșelile și lipsurile celorlalți și să ne pierdem astfel pe noi din vedere. – Oamenii de o religiozitate exigentă care sunt față de ei însiși niște judecători neîndurători sunt, în același timp, cei mai mari vorbitori de rău ai omenirii: nu a trăit niciodată cel care să-și păstreze sieși păcatele și celorlalți virtuțile: tot la fel de puțin cel care, urmînd învățătura lui Budda, și-a ascuns binele față de oameni și a lăsat la vedere doar răul pe care l-a făcut.
608
Cauza confundată cu efectul. – Căutăm inconștient principiile și opiniile care se potrivesc cu temperamentul nostru pînă cînd pare că aceste principii și opinii ne-au desăvîrșit caracterul, i-au conferit acestuia demnitate și siguranță; în timp ce este tocmai pe dos. Gîndirea și judecata noastră trebuie, așa precum pare, făcute drept originea ființei noastre; dar în realitate ființa noastră este originea felului nostru de a gîndi și de a judeca. Indolența și comoditatea și, nu mai puțin, dorința vanității de a fi apreciați drept consecvenți de la un capăt la altul al ființei și gîndirii: căci de aici se ivește respectul ce conferă putere și încredere.
609
Vîrstele vieții și adevărul. – Tinerii iubesc ceea ce este interesant și bizar indiferent cît ar fi de adevărat sau de fals. Spiritele mai mature iubesc la adevăr ceea ce este bizar și interesant. Mințile coapte iubesc adevărul chiar și acolo unde pare simplu și unilateral și care îi plictisește pe oamenii obișnuiți, căci ei și-au dat seama că adevărul se îngrijește să-și trasmită cele mai înalte posesiuni spirituale în chipul cel mai simplu.
610
Oamenii de felul poeților proști. – Așa cum poeții proști în a doua jumătate a versului își potrivesc gîndirea după rimă, tot astfel oamenii în a doua parte a vieții, devenind temători, se îngrijesc să găsească faptele, pozițiile și relațiile care se potrivesc cu viața lor precedentă în așa fel încît totul să se armonizeze din afară: dar viața lor nu mai este stăpînită și condusă ca întotdeauna de o gîndire puternică, iar în locul ei apare țelul de a găsi o rimă.
611
Plictiseală și joc. – Nevoia ne constrînge la muncă cu al cărui folos ea ne este potolită; deșteptare necontenită a nevoii ne obișnuiește cu munca. În pauze însă, cînd nevoile sunt potolite și totodată dorm, ne copleșește plictiseala. Ce este ea? Este obișnuința concretă de a munci care trece drept o nouă nevoie suplimentară; va fi cu atît mai puternică cu cît cineva este mai obișnuit să muncească, poate cu cît cineva a îndurat mai multe lipsurile. Pentru a se elibera de plictiseală omul ori munceste peste măsura celorlalte nevoi ale sale, ori descoperă jocul, anume munca ce nu are altă nevoie exceptînd aceea concretă de a munci. Cine este sătul de joc și nu are nevoi reînnoite pentru a munci este năpădit uneori de un jind după o a treia stare care este în aceiași relație cu jocul cum este plutitul față de dans și dansul față de mers; după o stare serenă și liniștită de mișcare: este acea viziune a artistilor și filosofilor despre fericire.
612
Revelație din imagini. – Dacă privim o serie de fotografii cu noi înșine de la sfîrșitul copilăriei pînă la maturitatea bărbatului descoperim cu o surprindere agreabilă că bărbatul se asemuiește mai mult copilului decît bărbatul, tînărului: probabil că aceste procese exprimă o alienare temporară a caracterului de bază survenită în acea perioadă înainte ca forța strîns cumulată a bărbatului să redevină stăpînă. Această percepție se potrivește cu cealaltă cum că toate înrăuririle vîrtoase ale pasiunilor, teoriilor și evenimentelor politice care ne înconjoară în tinerețe sunt readuse pe un teren ferm: desigur ele continuă să trăiască și să acționeze mai departe în noi, dar sentimentele și viziunile fundamentale dețin totuși supremația și o folosesc judicios drept sursă a puterii, însă nu drept regulatoare așa cum se întîmpla la douăzeci de ani. Astfel gîndirea și simțirea bărbatului pare iarăși să se potrivească cu perioada copilăriei, - iar acest fapt interior se exprimă în exteriorul menționat.
613
Vîrsta și tonul vocii. – Tonul cu care tinerii vorbesc, laudă, blamează, scriu versuri le displace celor mai vîrstnici fiindcă este prea zgomotos și în același timp gol și nedelușit asemeni sonorității dintr-un cavou, care capătă un asemenea volum prin pustietatea împrejmuitoare; căci mult din ceea ce gîndește tineretul nu izvorește din preaplinul propriei naturi, ci din reminescența, ecoul a ceea ce este gîndit, vorbit, lăudat și blamat în apropierea lor. Pentru că sentimentele (simpatiile și antipatiile) au un ecou mai puternic decît temeiurile acestora, apare astfel - atunci cind își exprimă cu voce tare sentimentul - tonul de o sonoritate găunoasă care este semnul absenței sau puținătății temeiurilor. Timbrul vîrstei mature este sever, tăios, de o sonoritate rezonabilă, dar, ca tot ceea ce este bine articulat, ajunge pînă departe. Pe urmă, vîrsta tîrzie aduce adesea o anumită blîndețe și clemență a vocii și astfel o îndulcește: și, firește, în unele cazuri o și acrește.
614
Oameni reacționari și oameni înnoitori. – Caracterul nesuferit ce este plin de neîncredere, resimțind cu invidie toate reușitele apropiaților, ori a competitorilor, violent și înflăcărat împotriva altor păreri, arată că aparține unei trepte mai vechi a culturii, fiind, deci, o relicvă: căci felul de a se comporta cu oamenii este cel adecvat și just în condițiile unei epoci a pumnului; el reprezintă un retardatar. Un alt caracter care se bucură copios cu ceilalți, care cîștigă oriunde prieteni, care primește cu dragoste tot ceea ce este în creștere și devenire, savurează toată onoarea și cinstea celorlalți și nu-și arogă privilegiu de a poseda singur adevărul, ci plin de o neîncredere modestă, - acesta se arată drept om înnoitor ce se străduiește înspre o cultură mai înaltă a oamenilor. Caracterul neplăcut se trage din timpurile cînd fundamentele brute ale relațiilor omenești mai trebuiau încă construite, celălalt trăiește pe treapta sa cea mai înaltă, cel mai îndepărtat posibil de animalul sălbatic care, închis în pivniță, sub fundamentele culturii, rage și urlă.
615
Consolare pentru ipocondrii. – Cînd un gînditor profund este supus momentan lăuntricelor chinuri ipohondrice, s-ar putea consola spunîndu-și: „acest parazit crește și se hrănește din rezistența propriei tale energii; de ar fi mai mică ai avea mai puțin de suferit.” Tot astfel ar trebui să-si vorbească și omul de stat atunci cînd invidia și nevoia de răzbunare și, în special, dispoziția de bellum omnium contra omnes - pentru care, fiind mandatar al națiunii, trebuie negreșit să aibă o puternică înzestrare - se infiltrează ocazional și în relațiile sale personale și îi îngreunează viața.
616
La depărtare de prezent. – Există numeroase avantaje în a te înstrăina într-o mare măsura de contemporaneitate și, în același timp, de a fi gonit de pe mal, înapoi în oceanul trecutelor viziuni ale lumii. Privind de acolo înspre coastă putem observa pentru prima dată configuratia ei de ansamblu și avem avantajul, atunci cînd ne reapropiem de ea, de a o înțelege mai bine în întreg decît cei care nu au părăsit-o deloc.
617
A semăna și a culege din propriile scăderi. - Oamenii de felul lui Rousseau înțeleg să-și folosească drept îngrăsămînt propriile slăbiciuni, carențe și vicii. Cînd cineva se lamentează de depravarea și degenerescența societății ca de niște urmări deplorabile ale culturii, aceasta are la bază o experiență personală; amărăciunea ei îi conferă ascuțimea judecății sale generale și otrăvește săgețile cu care trage; se despovărează mai apoi ca individ și se gîndește să caute remediul care să fie în folosul direct al societății, dar, prin concursul ei, și al său indirect.
618
A avea un spirit filosofic. – În mod normal, în toate situațiile și întîmplările vieții ne străduim să obținem o singură atitudine a minții și un singur corpus de convingeri, - numind de obicei aceasta a avea un spirit filosofic. Dar pentru îmbogățirea cunoașterii poate e de o mai mare însemnătate să nu ne uniformizăm în acest fel, ci să ascultăm molatica voce a diverselor situații ale existenței care își aduc cu sine propriile viziuni. Astfel, cunoscători, luăm parte la viața și ființa multora, atunci cînd încetăm în a ne mai comporta cu noi înșine ca niște indivizi rigizi și unilaterali.
619
În focul disprețului. - Este un nou pas în drumul spre independență atunci cînd încerci să exprimi păreri care îl fac respingător pe cel care le îmbrățisează ; atunci încep să se îngrijoreze cunoscuții și prietenii. Firea înzestrată trebuie să treacă și de acest foc; după aceia își va aparține și mai mult.
620
Sacrificiu. – Atunci cînd avem ocazia de a alege, marele sacrifiu este preferat celui mai mic: deoarece îl contrabalansăm cu admirația de sine, ceea ce în cazul celui mic nu ne este cu putință.
621
Iubirea drept artificiu. – Cînd cineva vrea să cunoască cu adevărat ceva nou (fie un om, un eveniment, o carte) acela ar face bine să ia acel ceva nou cu toată iubirea posibilă, mai ales ceea ce îi pare dușmănos, jignitor, fals trebuie să-l ascundă ochilor și să-l uite: pentru ca, de pildă, să-i acorde unui autor cel mai bun start și tocmai ca la o întrecere să-și dorească cu inima bătînd puternic să-și atingă țelul. Prin această modalitate pătrunzi în noul lucru pînă la inimă, în punctul său motivațional: iar asta înseamnă să îl cunoști. Dacă s-a reușit, judecata își manifestă mai apoi rezervele; fiecare supraestimare, fiecare suspendare temporară a pendulului critic erau doar un artificiu pentru a ademeni sufletul lucrului.
622
A gîndi prea bine și prea rău despre lume. – Dacă gîndim prea bine sau prea rău despre un lucru, întotdeauna avem avantajul de a culege o plăcere mai mare: căci de obicei într-o părere preconcepută favorabilă introducem mai multă dulceață în lucruri (în experiență) decît conține ea de fapt. Într-o părere preconcepută nefavorabilă provoacă o dezamăgire agreabilă: plăcerea care se afla în lucru capătă proporție prin plăcerea surprizei. – O fire posomorîtă va trăi în ambele cazuri o experiență contrară.
623
Oameni profunzi. – Cei care își găsesc puterea în aprofundarea impresiilor – fiind numiți îndeobște oameni profunzi – sunt la apariția neașteptatului relativ calmi și deciși: căci în prima clipă impresia era încă de suprafață, iar aprofundată, ea este mai tîrziu. Însă lucruri sau persoanele prevăzute și mult așteptate tulbură cel mai mult asemenea naturi și le fac aproape inapte de a mai avea prezență de spirit, atunci cînd, în cele din urmă, ele sosesc.
624
Trafic cu sinele mai înalt. – Fiecare are o zi bună în care își găsește sinele mai înalt; iar umanitatea adevărată cere să judeci pe cineva doar după această stare și nu după zilele de muncă ale lipsei de libertate și servituții. Un pictor, bunăoară, ar trebui cinstit și prețuit după viziune sa cea mai înaltă, pe care este capabilă să o vadă și să o redea. Dar oamenii însiși fac un trafic foarte diferit cu acest sine al lor mai înalt și adesea își sunt proprii actori, în măsura în care mai tîrziu imită continuu ceea ce au fost în acele momente. Mulți trăiesc față de idealul lor în mizerie și umilință și doresc să-l renege: le este frică de sinele lor mai înalt pentru că atunci cînd acesta vorbește, vorbește exigent. De aceea are o libertate spectrală de a veni și de a pleca după plac; din această pricină este numit adesea un dar al zeilor (al hazardului): dar este omul însuși.
625
Oameni singuri. – Unii oameni sunt atît de deprinși să fie singuri cu ei însiși încît nu se compară cu ceilalți și își deapănă viața monologată într-o dispoziție liniștită, veselă, rîzînd chiar în discuțiile bune cu ei însiși. Dacă sunt, totuși, constrînși să se compare cu ceilalți, ei înclină înspre o subestimare.... a lor: astfel încît sunt forțați să învețe din nou de la ceilalți să aibă o părere bună și potrivită despre ei, și pînă și această opinie învățată vor dori constant să o contrazică și să o tocmească. – Unor oameni trebuie, astfel, să le fie îngăduită singurătatea și să nu fim atît de prosti, cum se întîmplă adesea, încît să îi plîngem din această pricină.
626
Fără melodie. – Există oameni a căror perpetuă încredere în ei însiși și a căror desăvîrșită armonizare a capacităților le sunt atît de proprii, încît orice străduință către un țel le repugnă. Se aseamănă unei muzici ce constă în acorduri armonice prelungi care nu fac să se întrezărească începutul vreunei melodii organizate și variate. Orice variație din afară folosește aici numai pentru ca barca să-și recapete de îndată echilibrul pe lacul eufoniei armonice. Oamenii moderni devin de obicei foarte nerăbdători întîlnind asemenea naturi care nu devin nimic fără să se poată spune că ar fi nimic. Dar în dispoziții mai aparte, prezența lor suscită o stranie întrebare: De ce neapărat o melodie? De ce nu ne este îndeajuns oglindirea liniștită a vieții într-un lac profund? – Evul Mediu era mai bogat în asemenea naturi decît epoca noastră. Cît de rar mai întîlnești pe cineva căruia să-i fie posibil să trăiască mai departe liniștit și vesel în restriște, care să-și spună precum Goethe: „Excepțională-mi este liniștea profundă în care mă înalț, simțind în contra lumii, și izbîndind ceea ce prin foc și spadă ei nu pot să îmi smulgă.”
627
Viață și experiență. – Să-i urmărim pe acei indivizii care știu cum să-și folosească experiențele – cele nesemnificative, de fiecare zi – încît ele devin un sol arabil care dă fruct de trei ori pe an; în timp ce alții – și cîți sunt! – sunt împinși de viiturile destinului tumultos, de numeroasele curentele ale timpului și poporului, rămînînd totuși mereu ușori, mereu la suprafață, asemeni plutei: astfel suntem tentați să împărțim omenirea într-o minoritate (minimalitate) a celor care înțeleg să facă din puțin mult: și dintr-o majoritate care înțelege să facă din mult puțin; într-adevăr întîlnim asemenea maestrii vrăjitori în răspăr care în loc să creeze lumea din nimic, creează din lume nimic.
628
Seriozitate în joc. – În Genova, la vremea apusului, ascultam sunetul prelung venind dintr-o clopotniță: nu doream să se mai sfîrșească și hăuia parcă nesătul de el însuși, peste vacarmul străzilor, înspre cerul asfințitului și briza mării, atît de groaznic, atît de melancolic și totodată copilăresc. Mi-am amintit atunci de cuvintele lui Platon și mi-au trecut deodată prin inimă: Din toate cele omenești, nimic nu merită să fie luat prea în serios; totuși...
629
Despre convingere și dreptate. – Ceea ce omul spune, promite, hotărăște în pasiune trebuie să ducă la împlinire mai tîrziu în răceală și sobrietate – această exigență face parte din cele mai grele poveri care apasă omenirea. Să trebuiască să recunoști urmările mîniei, a răzbunării aprinse cu devoțiune entuziastă pentru întregul viitor – aceasta stîrnește o cu atît mai mare supărare împotriva acestor senzații cu cît sunt mai idolatrizate peste tot și mai ales de către artiști. Aceștia cultivă prețuirea pasiunilor așa cum au făcut-o mereu; de asemenea ei glorifică groaznicele satisfactii ale pasiunilor pe care omul și le-a asumat: fiecare izbucnire răzbunătoare cu moartea, schilodire, surghiunul voluntar drept urmări și resemnare pentru inima zdrobită. În orice caz: păstrînd vie curiozitatea pentru pasiuni, parcă ar vrea să spună: fără pasiuni n-ați trăi nimic. – Pentru că s-a pecetluit un jurămînt de credință poate pentru o ființă pur imaginară, cum ar fi un zeu, deoarece și-a dăruit inima unui prinț, sau unui partid, unei femei, unui ordin preoțesc, unui artist, ori unui gînditor, într-o stare nebunească de delir, care ne supune încîntării și face ca fiecare ființă să ne pară ca fiind demnă de orice preamărire și sacrificiu – suntem astfel ineluctabil legați? Nu ne ne-am înșelat atunci pe noi înșine? Nu era o promisiune ipotetică sub condiția neexprimată că fiecare ființă căreia ne-am dedicat este într-adevăr ființa care ne-a apărut în imaginație? Suntem îndatorați să fim fideli erorilor noastre, chiar cunoscînd că această fidelitate ne priciuneste rău sinelui nostru mai înalt? – Nu, nu există nicio lege, nicio îndatorare de acest fel, trebuie să devenim trădători, să fim infideli, să ne reevaluăm neîncetat idealurile. Nu pășim dintr-o perioadă a vieții în alta, fără să împlinim această suferință a trădării și apoi să o îndurăm reînnoit. Nu este de trebuință ca, pentru a scăpa de aceste suferințe, să ne protejăm de răbufnirile sentimentelor noastre? Nu ar deveni atunci lumea noastră prea goală, prea spectrală? Mai mult, avem dorința să ne întrebăm dacă aceste suferințe sunt necesare într-o schimbare de convingeri sau dacă nu cumva depind de o apreciere și o opinie eronată? De ce este lăudat cel care rămîne credincios convingerilor sale și este disprețuit cel care le schimbă? Mă tem că răspunsul trebuie să fie: pentru că fiecare își închipuie că o asemenea schimbare este indusă doar de pretextul vreunui beneficiu trivial sau al fricii personale. Adică: noi credem de fapt că nimeni nu își poate schimba părerile atît timp cît îi sunt benefice și nu îi aduc vreun prejudiciu. Dacă lucrurile stau așa, atunci aceasta este o mărturie păgubitoare pentru semnificația intelectuală a tuturor convingerilor. Pentru prima dată să examinăm acum obîrșia convingerilor și să vedem dacă nu cumva sunt cu mult prea bine văzute: va reieși prin urmare că schimbarea convingerilor este mereu calculată după un criteriu greșit, iar mai înainte ne-am îngrijit prea mult să suferim la asemenea schimbări.
630
Convingerea este acea credință că într-un anumit punct al cunoașterii suntem în posesia adevărului absolut. Acestă credință presupune, astfel, că ar exista adevăruri absolute; și, totodată, că s-ar fi găsit metodele perfecte de a ajunge la ele; și, în sfîrșit, că cel care posedă această convingere se servește de metodele perfecte. Toate cele trei aserțiuni demonstrează de-ndată că omul convingerilor nu este omul gîndirii științifice; față de noi, el se află în epoca naivității teoretice și rămîne un copil, oricît de matur ar fi alminteri. Însă milenii întregi au trăit în condiții copilărești, iar din ele au izvorît cele mai puternice surse de energie ale omenirii. Nenumărații indivizii care s-au sacrificat pentru convingerile lor credeau că sunt mînați de adevărul necondiționat. În aceasta se înselau cu toții: probabil că încă nici un om nu s-a sacrificat pentru adevăr; simpa expresie dogmatică a credinței sale a fost neștiințifică sau semi-științifică. Dar oamenii își doreau de fapt să aibă dreptate deoarece socoteau că trebuie să aibă dreptate. A lăsa să-ți fie smulsă credința, aceasta însemna probabil să îți pui la îndoială mîntuirea eternă. Într-o chestiune de cea mai mare importanță, „voința” era un sufleor prea zgomos al intelectului. Supoziția fiecărui credincios, de orice factură, era aceea că nu poate fi contestat; dacă contra-argumentele se dovedeau prea solide, îi mai rămînea totuși posibilitatea să denigreze rațiunea și poate chiar să ridice credo quia absurdum est drept stindard al fanatismului extrem. Nu lupta dintre păreri a făcut istoria atît de brutală, ci lupta credinței în opinii, și anume a convingerilor. Dacă cei care gîndeau atît de măreț despre convingerea lor, aducînd acesteia sacrificii de tot felul și fără să cruțe în serviciul ei nici onoare, nici trup și nici viață, ar fi acordat doar jumătate din energia lor examinării dreptului după care au aderat la o convingere sau alta, pe ce cale au ajuns la aceasta: ce pașnică ar mai arăta atunci istoria oamenilor! Cîte lucruri nu ar fi cu mult mai bine cunoscute! Din două motive am fi scutiți de toate scenele crîncene ale hăiturii ereticilor de toate felurile: în primul rînd pentru că inchizitorii și-ar fi dus inchiziția în ei însiși și ar fi scăpat de prezumția că apără adevărul absolut; apoi, fiindcă, după ce le-au examinat ei însiși, ereticii însiși nu ar mai acorda crezare unor afirmații atît de prost fundamentate așa cum sunt toate afirmațiile sectarilor și „drept-credincioșilor”.
631
Vremurile în care oamenii erau obișnuiți să creadă în posesia adevărurilor absolute sunt obîrșia aversiunii adînci contra tuturor pozițiilor sceptice sau relative asupra oricărei probleme a cunoașterii; de obicei alegem să capitulăm necondiționat în fața unei convingeri care se află în posesia unei persoane de autoritate (părinți, prieteni, profesori, prinți), iar cînd aceasta nu se întîmplă, simțim o anumită mustrare a conștiinței. Această tendință este cu totul de înțeles, iar urmările sale nu ne dau dreptul la reproșuri violente împotriva dezvoltării rațiunii umane. Treptat, însă, spiritul științific din oameni trebuie să aducă virtutea circumspecției precaute, acea moderație înțeleaptă care este mai cunoscută în domeniul vieții practice decît în cel al vieții teoretice și care a fost reprezentată de exemplu de Goethe prin Antonio ca motiv de animozitate pentru toți Tasso, adică pentru naturile deopotrivă de neștiințifice și de inactive. Omul convingerilor are în sine dreptul să nu înțeleagă omul gîndirii precaute, pe Antonio cel teoretic; omul științific, pe de altă parte, nu are niciun drept să îl blameze pentru aceasta, el îl acceptă și în plus știe că, în anumite cazuri, acesta va ajunge să se agațe de el precum s-a purtat la final Tasso cu Antonio.

632
Cînd cineva nu a trecut prin diferite convingeri, ci a rămas cramponat în credința a cărei plasă l-a prins de prima oară, este, în toate împrejurările, tocmai din cauza acestei invariabilități, un reprezentant al culturilor tîrzii; conform acestei lipse de cultivare (care presupune mereu cultivibilitate) el este dur, neînțelegător, de neînvățat, fără clemență, mereu suspicios, fără scrupule în a se folosi de toate mijloacele pentru a-și impune părerea, fiindcă nu poate deloc înțelege că e dat să existe și alte opinii; el este, în această privință, o surse de energie, iar în culturile libere și somnolente chiar sanitar, însă doar pentru că stîrnește o rezistență virulentă împotriva-i: astfel forțați să se lupte cu el, forțele mai delicate ale noii culturi devin ele însele vehemente.

633
În esență suntem similari oamenilor din perioada Reformei: cum ar putea fi altfel? Dar faptul că nu ne mai îngăduim anumite mijloace pentru ca, prin ele, să susținem facțiunea noastră înspre izbîndă, ne deosebește de acea perioadă și demonstrează că aparținem unei culturi mai înalte. Cei care acum, aidoma oamenilor Reformei, luptă și doboară opinii cu calomnii și izbucniri de mînie trădează deșlușit faptul că și-ar pîrjoli adversarii dacă ar trăi în alte vremuri și că ar recurge la toate mijloacele inchiziției, de ar fi trăit ca adversar al Reformei. Această inchiziție era rezonabilă în condițiile respective pentru că nu însemna altceva decît că, în situația de asediu generalizată care se afla deasupra întregului domeniu al bisericii și care, asemeni oricărui asediu, justifica cele mai extreme mijloace, mai ales sub presupunerea (pe care nu o mai împărtăsim astăzi cu oamenii de atunci) că adevărul se află în biserică, suntem obligați să-l protejăm cu orice preț, cu orice sacrificiu pentru mîntuirea omenirii. Astăzi nu i se mai recunoaște nimănui atît de usor că posedă adevărul: metodele riguroase de cercetare au propagat îndeajuns neîncrederea și precauția în așa fel încît toți cei care reprezintă păreri prin violența cuvintelor și a faptelor sunt percepuți ca dușmani ai culturii contemporane, sau cel puțin ca retardatari. Și într-adevăr patosul posesiei adevărul înseamnă foarte puțin în relație cu acel patos mai generos și mai puțin zgomotos al căutării adevărului care nu obosește să reînvețe și să cerceteze necontenit.

634
De altfel căutarea metodică a adevărului este ea însăși rezultatul acelor timpuri în care convingerile se războiau unele cu altele. Dacă individul nu s-ar fi preocupat de „adevărul” său, și anume să aibă dreptate, nu ar fi existat nicio metodă de cercetare; însă, astfel, cu revendicările diferiților indivizi pentru adevărul absolut, omul a avansat pas cu pas, întru găsirea principiilor irevocabile prin care să fie dovedit dreptul revendicărilor, iar competiția decisă. Mai întîi au apelat la autorități, mai tîrziu și-au criticat deopotrivă căile și mijloacele prin care adevărul presupus a fost identificat, între timp existînd o perioadă în care s-au dedus concluziile din afirmațiile adversarului și pe care probabil le-au considerat dăunătoare și generatoare de nefericire: de unde verdictul pronunțat a fost acela că opinia rivalului conține o eroare. Lupta personală a gînditorului a ascuțit în cele din urmă metodele în așa fel încît a devenit posibilă descoperirea unor adevăruri veritabile, iar absurditățile metodelor anterioare au devenit vizibile
tuturor.

635
În general metodele științifice sunt o urmare a cercetării tot la fel de important ca și celelalte consecințe: căci spiritul științific înseamnă mai întîi cunoașterea metodei, iar toate rezultatele științei, atunci cînd s-ar pierde toate metodele, nu ar putea împiedica prevalența reînnoită a superstițiilor și a nebuniei. Există oameni spirituali care pot învăța după plac o sumedenie de fapte științifice: dar se observă mereu în discuțiile, și mai ales în ipotezele lor, că le lipsește spiritul stiințific: nu au nicio suspiciune instinctivă împotriva căilor greșite ale gîndirii așa cum aceasta s-a încrustat, ca urmare a practicii îndelungi, în sufletul tuturor oamenilor de știință. Lor le este îndeajuns să găsească oricare ipoteză despre un lucru ca apoi să se înflăcăreze brusc pentru ea și să considere că totul este încheiat. Pentru aceștia o părere mai înseamnă și acum: să te fanatizezi pentru ea și să o prețuiești în inimă asemeni unei convingeri. Ei se înfierbîntează pentru prima idee a minții lor privind orice chestiune neclarificată, căci aceasta are alura unei explicații: procedură din care pot decurge, mai ales în domeniul politicii, cele mai grave consecințe. – De aceea fiecare ar trebui să cunoască temeinic cel puțin o știință: căci atunci va ști ce înseamnă o metodă și cît este de necesară cea mai mare prudență. Mai ales femeile trebuie să primească acest sfat; care sunt la momentul actual victimele neajutorate ale tuturor ipotezelor, în special cînd acestea fac impresia a ceva inteligent, fermecător, însuflețit, învigorant. La o privire mai atentă se observă că marea parte a oamenilor cultivați doresc de la gînditori convingeri și doar convingeri, și doar o mică minoritate voiește certitudinea. Primii doresc să primească un avînt puternic pentru ca astfel să ajungă ei însiși la o mărire a puterii; doar cei puțini au acel interes obiectiv care ignoră propriile interese personale și acea creștere a puterii menționată anterior. Pe acea clasă de o preponderență copleșitoare se va baza gînditorul acolo unde se consideră și se numește geniu, privind în jos ca o ființă superioară care este vrednică de autoritate. Atît timp cît geniul de orice natură întreține arșița convingerilor și trezește neîncrederea față de simțul precaut și modest al științei, el rămîne un dușman al adevărului oricît de pețitor al acestuia s-ar crede.

636
Cu siguranță există un soi de genialitate cu totul aparte, dreptatea; și nu mă pot hotărî să o apreciez mai puțin decît oricare altă genialitate filosofică, politică sau artistică. Îi este firesc să înlăture cu indignare înflăcărată tot ceea ce orbește și încurcă verdictul nostru asupra lucrurilor; ea este, prin urmare, adversara convingerilor pentru că ea dorește să-i dea lucrului ce este al său, fie el mort sau viu, adevărat sau închipuit – și pentru aceasta trebuie să aibă o cunoaștere pură; ea pune, astfel, fiecare lucru în lumina cea mai bună și îl observă pe acesta cu ochi atenți. În cele din urmă îi va da adversarei sale, oarbei sau mioapei „convingeri” (așa cum o numesc bărbații: - femeile îi spun „credință”) ce-i aparține – de dragul adevărului.

637
Opiniile cresc din pasiuni; letargia spiritului le face să încremenească în convingeri. – Dar cine trăiește cu un spirit liber, neliniștit, viu poate să împiedice această încremenire prin schimbări constante; și chiar dacă este doar un bulgăre de zăpadă gînditor, el va avea în cap nu păreri, ci doar certitudini și probabilități exact cuantificate. – Dar noi, cei ce suntem ființe intermediare ba încălzite de foc, ba răcite de spirit, vrem să îngenunchiem în fața dreptății, singura zeiță pe care o recunoaștem. Focul din noi ne determină de obicei să fim nedrepți, și în fața zeiței, impuri; în această situație niciodată nu avem să-i prindem mîna, niciodată nu are să arunce asupra noastră zîmbetul plăcerii. O adorăm ca pe o tainică Isis a existenței noastre; spășiți îi aducem drept jertfă și căință suferința noastră atunci pe cînd focul vrea să ne ardă și să ne consume. Spiritul este cel care ne salvează, datorită căruia nu ne-am prefăcut în cenusă; ne smulge de aici și de acolo, de la altarul dreptății sau ne învăluie într-o țesătură de azbest. Răscumpărați din foc, pășim, mai apoi, conduși de spirit din părere în părere, prin schimbul de partide, ca trădători distinși a tuturor lucrurilor ce pot fi în orice fel trădate – și totuși fără niciun sentiment de vină.
638
Drumețul – Cine a atins fie și doar într-o anumită măsură libertatea rațiunii, nu mai poate să se simtă în această lume decît asemeni un drumeț – însă nu precum un călător înspre țelul său final: căci așa ceva nu există. Totuși el dorește să contemple și să-și țină ochii deschisi pentru toate cele care se întîmplă în lume; de aceea nu trebuie să-și lase inima să adere prea tare la orice lucru; în el însusi trebuie să existe ceva care colindă, ce își găseste bucuria în schimbare și vremelnicie. Cu siguranță acest om va întîlni și nopți rele în care este istovit, iar ușa orașului, care ar trebui să-i ofere adăpost, o va găsi închisă; iar pe deasupra, ca în Orient, pesemne că deșertul se va întinde pînă la poartă, fiarele vor urla ba în apropiere, ba în depărtare, se va ridica un vînt puternic, iar hoții vor fugi cu animalele lui de povară. Apoi cumplita noapte se va coborî asupra lui ca un al doilea deșert, iar inima i se va sătura de drumețit. Cînd soarele se ridică iarăși, arzător ca un zeu al mîniei, iar orașul se deschide pentru el, va vedea pe chipurile celor de-ai casei încă și mai mult deșert și murdărie, deziluzie și nesiguranță ca în fața porților – iar ziua va deveni și mai groaznică decît noaptea. Așa i se mai întîmplă uneori drumețului; dar apoi vin, drept recompensă, diminețile senine ale altor meleaguri și zile unde va vedea, chiar și la crăpatul de ziuă mulțimea muzelor dansînd în ceața muntelui, cînd, după aceia, dacă se plimbă liniștit sub pomi, în echilibrul sufletului său dinaintea amiezii, din a căror vîrfuri și frunzărimi ascunse îi vor cădea doar lucruri bune și senine, darurile acelor spirite libere care sunt acasă în munți, în pădure și în singurătate și asemeni celor ca el care, în felul lor, uneori vesel, alteori contemplativ sunt filosofi și drumeți. Născuți din misterele zorilor, cugetă cum poate ziua să aibă, între ceasurile zece și doișpe, un chip atît de pur, de luminos, de voios și de transfigurat: - ei caută filosofia dimineții.







































.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!