Harta literaturii române înainte de ocupația sovietică


La mijlocul secolului al XIX-lea, literatura română intrase în rândul lumii civilizate. Titu Maiorescu, născut la Craiova, din părinți ardeleni (tatal lui era profesor, urmaș al lui Petru Maior, mentor al Școlii ardelene), făcuse studii strălucite în Germania, ajunsese profesor la Iași, și conducea un cenaclu în jurul căruia strânsese cei mai importanți intelectuali și artiști din Moldova. Înființase revista „Convorbiri literare”, în care a publicat numeroase articole de direcție, punând ordine în terminologie și stabilind o scară de valori. Din această ordine germană altoită pe spiritul național s-au născut clasicii literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creanga, I. L. Caragiale, Ion Slavici. Alături de ei, curând se impun oameni de știință și politicieni, membrii ai cercului Junimea patronat de același Maiorescu: A. D. Xenopol, Petre Poni, Petre P. Carp, Vasile Conta, Al. Philippide etc. Sub îndrumarea lui Maiorescu își desăvârșesc personalitatea P. P. Negulescu, Simion Mehedinți, Mihail Dragomirescu, Ioan Bogdan, Dimitrie Onciu, Nicolae Iorga (toți trimiși la studii la universitățile din Vestul Europei). Cuvântul lor de ordine era lupta împotriva neadevărului. Mentori le erau Comte, Kant, Hegel, Shopenhauer. Prin tot ce vor realiza, cei numiți mai sus nu vor desminți învățătura maestrului: scrisul lor e documentat, opiniile exprimate clar, nicio convingere aprorică nu se va situa deasupra adevărului faptei. Ura este un sentiment de care au auzit, dar nu l-au experimentat. G. Panu vine la Junimea și are emoții, fiindcă scrisese în presă împotriva lui Maiorescu. Xenopol, care-l cunoștea bine pe mentor, îi calmează, asigurându-l că Maiorescu “nici nu se uită la asemenea nimicuri, ș-apoi poate că nici nu știe că l-ai atacat...”
Ocupantul sovietic avea să lovească după al doilea război mondial în chiar temelia acestei puternice construcții filosofice și ideologice, care modificase radical viziunea asupra culturii și civilizație române. Ziarele, revistele, manualele scolare, cursurile universitare au abundat în atacurii impotriva „Junimii” și a mentorului ei. Titu Maiorescu, un Moise modern, care despărțise apele culturii romane, făcând diferența între formă și fond, adevăr și minciună, vorbe și concepte, document și zvon, partitură muzicală și cântatul după ureche, politicieni și limbuți, era tratat de noii scribi literari – publiciști semidocți, profesori universitari mediocrii, uzurpatori de catedre, adesea fără studii, - ca un dușman al culturii române, unealtă a imperialismului. Generația a treia a intelectualilor junimisti - care în mod firesc, nu mai era unitară, fiindcă spiritul critic este efervescent, iar copiii nu sunt copia fidelă a părinților sau a bunicilor – urma să fie nu doar contestată, ci chiar supusă lichidării.
Dacă Titu Maiorescu și colaboratorii lui nu puteau fi uciși, fiindcă trecuseră de mult în eternitate, puteau fi însă maltratați cei care îi cunoscuseră, îi comentaseră favorabil sau îi citiseră. Acestora li s-a cerut mai întâi să-i conteste, apoi au fost supuși inumanului proces de reeducare prin tortură. Curând, mulți dintre ei, urmau să devină victime. Tortura, ne spun dicționarele, este „orice act prin care se provoaca o durere severa sau suferinta, fie fizică sau mentală, la instigarea unei autorități oficiale, asupra unei persoane, cu scopul de a obține de la aceasta sau de la alta fie o informație, fie o mărturisire, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a comis ori de a o intimida pe ea ori pe alte persoane.”
În anul 1937, E. Lovinescu publică volumul „Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937”. Era absolvent al Facultății de Litere - secția limbi clasice - a Universității din București, unde audiase cursurile lui Titu Maiorescu, Nicolae Iorga și Dimitrie Evolceanu. Lucrarea de licență tratase despre sintaxa latină. Între 1906–1909, studiează la Paris pentru obținerea doctoratului. Teza de doctorat analizează opera criticului francez Jean-Jacques Weiss. Lucrarea e publicată la Paris, cu o prefață de Émile Faguet, unul din importanții literați ai vremii.
Volumul lui E. Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937”, nu este o sinteză trumfalistă. Încă din prefață autorul se plânge de viziunea conservatoare a manualelor școlare din timpul său și de educația estetică a publicului. “Tragedia scrisului românesc, scrie el, constă în faptul că evoluția gustului literar a publicului n-a mers paralel cu evoluția literaturii însăși. Pe când literatura, prin scriitorii cei mai însemnați (T. Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, I. Barbu etc., etc.) s-a încadrat printre valorile absolute, educația estetică a publicului a rămas mult îndărăt. Format după modelele de mult întrecute ale cărților de citire și mai apoi de lectura unei literaturi primare și copleșită de tendințe în afară de arta propriu-zisă, literatura bună întâmpină rezistența sau indiferența lui.” Nu aceeași este situația criticilor profesioniști: “Nu ne putem totuși plânge de acțiunea criticii foiletonistice sau de simplă informație; ea este în unanimitate pe linia adevăratei concepții estetice.
E. Lovinescu constată că nici la scriitori, nici la criticii literari nu se mai găsesc confuzii de elemente eterogene, dar acestea încă se află “la baza spiritului public format prin cărți de lectură mediocre, prin profesori formați ei înșiși la aceste cărți ale trecutului, prin propagandiști culturali, naționaliști și ortodocși, și prin atâți compatrioți, bine intenționați” , care confundă încă etnicul, eticul sau culturalul cu esteticul.
Sinteza lui E. Lovinescu, rezultat al unei activități de câteva decenii (debutase în 1904, în suplimentul literar al “Adevărului”), începe cu “Evoluția ideologiei literare”, ocupându-se apoi de sămănătorism, poporanism, estetism, simbolism, tradiționalism, modernism, critica nouă.
Concluzia lui Lovinescu este că generația de după războiul din 1916-1918 (atunci nu se știa că nu va fi “doar” primul război mondial) a fost “generația reformatorilor”, iar scriitorii și-au închipuit că războiul va fi punctul de plecare al unei noi așezări sociale și spirituale. “Nevoia zgomotoasă a tinerimii de a se crede agresiv diferențiată de cea de ieri, provenea probabil din această iluzie postbelică, risipită mai de mult în domeniul social, politic și economic, dar tenace încă în domeniul spiritual; unui fenomen unic i se cuvenea o generație unică.”
Istoricul literar nu consideră că analizele și aprecierile lui sunt definitive, prima cauză constând în faptul că este prea aproape de subiectul cercetat. “Operația luării măștii timpului de un om oricât de obiectiv și de în afara dialecticii momentului” este o operație riscată în sine, recunoaște Lovinescu, și o iluzie pentru cel ce voiește să joace și un rol activ în dialectica epocii. El dorește doar să descifreze „spiritul generației” în propria-i configurație sufletească.
Să reținem: un intelectual care s-a ocupat peste patruzeci de ani de literatura română, care a inițiat și condus revista Sburătorul, una dintre cele mai prestigioase publicații literare, care și-a pus locuința la dispoziția cenaclului cu același nume, care publicase Istoria civilizației române modern, în trei volume, alte trei volume de Memorii, zece volume de “Critice”, cinci romane (nu foarte bine primate de critic) și multe, multe foiletoane în revistele timpului, nu acuză pe nimeni de nimic, ci doar prezintă scriitorii, “din punctul de vedere al caracterului lor de sincronism nu numai în dezvoltarea vieții noastre sociale și culturale, ci și în legătură cu mișcările din Apus, iar, pe de alta, ca un criteriu de valorificare și din punctul de vedere al efortului de diferențiere față de ce a fost înainte.” Pentru Ion Vitner, ajuns profesor universitar peste noapte, E. Lovinescu va fi “exemplul palpabil al unei gândiri nevertebrate”.
La cinci ani după sinteza lui E. Lovinescu, publică G. Călinescu o amplă istorie, de aproape o mie de pagini, în format mare, “Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” (1941) și în 1946, “Compendiu”.
Născut în 1899, G. Călinescu, în toamna anului 1919, intră la Facultatea de Litere din București. Are ca profesori pe: N. Iorga, P. P. Negulescu, M. Dragomirescu, Ovid Densusianu, V. Pârvan, Ramiro Ortiz, M. Dragomirescu, D. Onciul. Acesta din urmă, decanul Facultății, îl recomandă ca paleograf la Arhivele Statului, unde G. Călinescu organizează biblioteca Arhivelor. Își continuă studiile la Școala română din Roma, aflată sub direcția arheologului Vasile Pârvan. Face cercetări arhivistice asupra istoriei Þărilor Române, expuse în două lucrări: „Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia dei secoli XVII e XVIII”, 1925 și „Altre notizie sui missionari cattolici nei paesi romeni”, 1930. În revista „Viața literară”, inițiază, în 1927, rubrica de literatură străină, unde comentează pe Pirandello, Jean Richepin, Henri Barbusse, Papini, Giovanni Gentile, Paul Valéry etc. În 1936, își ia doctoratul la Universitatea din Iași cu o teză despre manuscrisul eminescian „Avatarii faraonului Tla”. Devine conferențiar la Iași, apoi la Facultatea de Litere a Universității din București, unde ajunge apoi profesor.
Scriitorii nu au fost mulțumiți niciodată de imaginea pe care le-o oferă criticii, iar criticii literari, sub pretextul că analizează opiniile altora, de obicei se lustriesc pe ei, cum ne avertiză Eminescu într-o „Scrisoare”. Astfel că nici Istoria lui Călinescu nu a fost primită, în 1941, cu zâmbetul pe buze. O spune autorul însuși, în prefața „Compendiului” din 1946: “Ediția cea mare a fost violent atacată cu obiecții în totul exterioare literaturii. Erau în general pretexte sub care se ascundeau nemulțumiri personale. Autorul a fost urmărit în viața lui profesională cu o stăruință sălbatecă, suportată cu dispreț și indiferență. Ce rost are acum a destăinui, în ton patetic, toate aceste mizerii inerente existenței? Ar fi să mă răzbun, iar răzbunarea e o vorbă lipsită de sens în câmpul artei. Timpul rămâne nepăsător la micile noastre lupte, ochiul lui nu îmbrățișează decât operele durabile. Poate oare cineva îndrăzni să prevadă judecățile viitorului? E cu putință ca victime, oricât de demne, și agresori să fie înghițiți deopotrivă de groapa justă, artisticește, a uitării.”
Profeția lui Călinescu s-a adeverit parțial. Ceea ce, se pare, nu era foarte greu, fiindcă invidia, păcat originar, nu-i poate ocoli tocmai pe români. Să nu-i spui tu tocmai lui că este cineva mai deștept sau mai talentat decât el. Românul are înțelegere pentru proști și se miră doar de ce nu doare prostia, constatând că mama proștilor este gravidă mereu. Așadar, nici nu ajunsese Istoria lui Călinescu în librării și a început atacul. România era condusă de generalul Ion Antonescu, iar loialii dictaturii militare au reușit înlocuirea lui Al. Rosetti din fruntea Editurii Fundațiilor Regale cu D. Caracostea (la 20 mai 1941). Autorul și editorul îl numeau pe Caracostea, în corespondența dintre ei, K.K... Istoria lui Călinescu era, în acel moment, culeasă doar pe jumătate. La 31 iulie, volumul este tipărit, iar Rosetti îi trimite autorului o scrisoare cu bunele impresii. Mihai Ralea va scrie laudativ. Alții nu sunt însă entuziasmați. E. Lovinescu, Șerban Cioculescu (deși îl și laudă) și, mai ales, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, Gh. A. Cuza îi fac critici aspre. E acuzat că este naționalist de unii și filosemit de alții. „Când văd cum unii țipă că sunt filosemit, iar alții că sunt antisemit, îmi frec mâinile” , îi scrie Călinescu aceluiași Rosetti. Un lucru este sigur: extremiștii de dreapta nu l-au scos din învățământ, extremiștii de stânga însă, la mai puțin de zece ani după apariția Istoriei, l-au scos de la catedră, iar reeditarea au oprit-o aproape o jumătate de secol. Nu trebuie să se tragă de aici concluzia că am preferință pentru vreun extremism, aplicând criteriul ticăloșii noștri sunt mai buni decât ticăloșii lor, că oricum nu știu ce semnifică aici ai noștri și ai lor...
În anul 2004, încă nu s-au oprit tentativele de minimalizare: „Compendiu e o sinteză, un ghid care avea în vedere pe cititorul străin. Autorul a renunțat la biografii, a operat o selecție a scriitorilor, păstrând însă judecățile de valoare cunoscute din Istoria cea mare. În Prefață disociază între politică și literatură, notând semnificative considerații ce i se pot aplica și lui pentru epoca de după 1944, când și-a compromis o parte a operei și a biografiei prin concesii făcute „esteticii” proletcultiste și regimului comunist.”
O istorie, ca aceea scrisă de Călinescu în 1941, nu putea să nu ceeze nemulțumiri, chiar dacă n-ar fi apărut în timpul unei dictaturi militare, în plin război mondial. Autorul se poartă, s-a observat, ca un romancier: crează conflicte, fixează personaje principale și personaje secundare. Unora le descrie obârșia coborând până la tipologii antice, altora le descrie mersul sau tăietura bărbii. Călinescu privește ca un comandant de oști care a intrat în stăpânirea teritoriului cucerit și-l reorganizează după planuri doar de el știute sau imaginate. Ridică palate în vârful dealurilor, sapă eleștee în câmpie și populează spații cu floră și faună locală sau de import. Unde alții făcuseră castele, el curăță terenuri și seamănă gazon, în locul cocioabelor prefigurează turnuri de apărare. În anecdota lui Creangă îl descoperă pe Rableais, iar în Macedonski vede un mag. Sfinții din calendarele altor istorici devin simplii paracliseri, iar enoriașii din strană mari preoți ai unor altare păgâne. Călinescu iubește toți scriitorii pe care îi descrie (căci doar sunt copiii lui, sunt creația viziunii sale), dar stimează doar pe cei considerați de el a fi demni de penelul său.
Ar fi greșit să se creadă că această nouă așezare a florei și faunei pe suprafața pământului românesc este rodul fantasmelor sale. Călinescu construiește cu materialul clientului, dar după un proiect propriu. El trage cu ochiul la ce au făcut alții înaintea sa, le cunoaște metoda, uneori se inspiră din ratările lor, dar temeliile lui nu se sprijină nici pe piatră nici pe pământ bătătorit. Din pietrele munților alege numai granitul, iar turba câmpiei îmbăltite o folosește la încălzitul grajdurilor. Susurul apei de munte va da sunetul din dormitorul prințesei, iar mâlul apelor de câmpie va alimenta albul nuferilor. În mod paradoxal, Călinescu, deși folosește plugul, nu rupe rădăcinile plantelor și nu ambiționează să le dea alt nume. El are vocația constructorilor romani, asemeni împăratului Traian, distruge cetatea de scaun a lui Burebista, dar înalță o nouă capitală, Sarmisegetuza noului stăpân.
Precum Maiorescu dinaintea sa, nu numește aur tot ce strălucește, trece materialele prin proba focului și reține ceea ce i se pare că are miros de eternitate. Pe culmea cea mai înaltă a Carpaților românești, îl așează pe Eminescu, care oricum era acolo, și-l flanchează cu Slavici, Creangă și Caragiale, un ardelean, un moldav și un muntean. În fiecare dintre ei, mergând la rădăcinile reale sau imaginate ale obârșiilor lor, vede adâncurile popoarelor vechi ale Europei: sciți, greci, traci...
Același tratament îl are și pentru contemporani. Goga, ca și Coșbuc, devine cântărețul durerilor celor tratați ca străini în propria lor casă, dar primul scrie o poezie profetică, iar jalea lamentației lui este sfâșietoare, așteptarea salvării din dominația străină are chinurile purgatoriului. Blaga și Pârvan sunt prezentați ca și când i-ar fi văzut slujind în biserici, împrăștiind sfinte mirodenii. Tudor Arghezi este perceput ca un caz, un fel de Paul Valery care-i irită pe toți, și prin operă și prin comportament. G. Bacovia impune viziuni stranii, este când candid și suav, când macabru și negru ca un corb plutind pe imaculatul zăpezii. Analiza poeziei lui Bacovia îl duce pe istoric cu gândul, rând pe rând, și după caz, la Rodenbach, Verlaine, Jules Laforgue, Chopen, Maurice Rollinat. Și așa mai departe. Călinescu vede, aude, pipăie, adulmecă, strânge ceea ce alții nu pot face fiindcă nu au exersat cultural cele cinci simțuri și nici simțul estetic.
Când face trimiteri la mediul social al cutărui scriitor, Călinescu nu descrie contexte, ci descifrează atingeri aeriene, venite din depărtări sau din înălțimile cerești. Ecuațiile lui nu sunt de gradul întâi, ci complicate ca o rețetă farmaceutică a alchimiștilor din evul mediu, în care nu se amestecă numai materii pipăibile. Convingerile politice sau opțiunile ideologice ale scriitorilor nu-l înhibă și nu-i trezesc furii atunci când nu coincid cu propriile-i păreri. Detașat ca un adevărat suveran, îi condamnă în epistole către confrați – cum e cazul cu Ion Barbu – și vede în acesta, în istorie, „un poet mare”, care-și chinuie sufletul pentru a ajunge la esențe.
Călinescu are, în Istoria sa, o ierarhie proprie, dar nu capricioasă. Eminescu este poetul național, nu cel mai mare. Creangă și Slavici sunt marii prozatori ai ruralului. Al. Macedonski, atât de hulit de alții din nepricepere, dar și pentru o nefericită de epigramă, este considerat mare poet. Duiliu Zamfirescu este creatorul romanului ciclic.
Ce zestre va lăsa literatura română celei de a doua jumătăți a veacului al XX-lea în viziunea lui Călinescu? Exact ce promisese în „Prefață”: “noi ne ocupăm aici numai cu constiința estetică. Sintezele de istorie culturală vor glorifica mai departe pe marii pioneri. Ardealul care a dat pe Maiorescu, pe Slavici, pe Coșbuc, pe Rebreanu, pe Iosif, pe Blaga și atâția scriitori nu are nevoie să ceară falsificarea istoriei literare prin amestecarea cu materie extranee disciplinei.”
Dar, pe scurt și la o privire oricât de superficial, se constată că pilonii literaturii române sunt clasicii Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ion Slavici, interbelicii Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, G. Bacovia, Camil Petrescu, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu.
Ultimul capitol este dedicat “Noii generații. Momentul 1933”, subintitulat Filosofia “neliniștii” și a” aventurii”. Literatura “experiențelor”. Sunt analizați Lucian Blaga, Nae Ionescu, Petre Pandrea (la un loc cu Sorin Pavel și Ion Nestor, semnatarii manifestului “Crinului alb”), Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre P. Ionescu, Mihail Celarianu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Dan Petrașincu, Bucur Þincu, Pericle Martinescu, Ion Biberii, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vintilă Horia și alții. Vom vedea la locul potrivit cum au plătit ei neliniștile și aventurile, grafiate de G. Călinescu în ghilimele.
Timp de o jumătate de secol după aceea, anul 1933 va fi confiscat de comuniști în favoarea lor, fiind legat de grevele ceferiștilor! Când va fi legat și de istoria literaturii, va fi un an blamat, pus sub semnul aderării scriitorilor români la fascism. Etichetați a face parte din “extrema dreaptă”, autori ca Emil Cioran, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian, Mircea Eliade, Dan Bota, Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl, Gh. Brătianu și atâția alții sunt puși la index și blamați. Unii vor pieri în închisori, alții doar se vor îmbolnăvi acolo după ani de suferință, toți cei scăpați din temnițe vor fi ținuți la index sau vor publica anevoie. Stânga devenind atotputernică după 1947 va avea grijă să-i țină la umbră. Se salvează cu adevărat cei care sunt plecați peste hotare: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, dar și ei sunt obligați să-și dacă autocritica, suspectați de stânga occidentală că nu s-au pocăit. Z. Ornea, în 1995, le dedică un volum de 474 de pagini. “Se știe, la noi, mai puțin despre forța strivitoare a culturii și a literaturii în general și a literaturii în special din partea totalitarismului de dreapta. Sigur, exemplul Germaniei hitleriste și al Italiei fasciste e, cu siguranță, cunoscut și atoategrăitor”, scrie Z. Ornea. “Se știe mai puțin sau deloc, însă că la noi, în anii treizeci, gruparea (grupările) extremistă(e) de dreapta a (au) dezvoltat o agresivă ideologie literară anexionistă, urmărind să încorseteze și să aservească literatura”. Din scrierea lui Z. Ornea putem deduce că scriitorii anilor 30 au fost chiar protocroniști! Nu-i numește astfel, el fiind împotriva conceptului de protocronism, dar Z. Ornea le pune în spinare altceva: “Realismul socialist, cu mai toate principalele teze de ideologie literară, îl găsim afirmat în presa de extremă dreaptă din acest deceniu”. Deducem din această afirmație, în mod logic, că Ov. S. Crohmălniceanu, S. Iosifescu, Mihail Novicov, Paul Cornea, Savin Bratu, Vicu Mândra, N. Manolescu și atâția alți susținători ai realismului socialist din anii 50-60 ar fi de extremă dreaptă! Cel puțin ciudat.
Chiar în anul eliberării României (citește: ocopării României de trupele sovietice), 1944, Vladimir Streinu publică antologia Literatura română contemporană. Foaia de titlu dă ca an de apariție 1943, iar coperta 1944. El împarte, în “Introducere”, poezia română dintre 1916-1940 în trei etape: o fază de limpezire, una a grupărilor de poeți între modernism și tradiționalism, iar ultima a sintezei lirice – poeți care publică la “Sburătorul”, “Contemporanul”, “Gândirea” și “Viața Românească”. Proza i se pare criticului mai puțin disciplinată, pe lângă cele două formule dinainte în care-i poate împărți pe poeți, mai desprinde proza memorialistică (C. Stere, I. Petrovici, E. Lovinescu), proza modernității analitice și urbane (Hortensia Papadat-Bengescu), la care îl adaugă pe “singularul și fastuosul” Matei Caragiale.
Poeții antalogați de Vladimir Streinu sunt, cei mai mulți dintre ei, cei pe care-i considera și Călinescu importanți: Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga. Nu lipsesc Aron Cotruș, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Ion Vinea, Vasile Voiculescu, Al. T. Stamatiad (va deceda în 1956, nu a mai publicat nimic în anii de după “eliberare”).
Dintre prozatorii antalogați de Vladimir Streinu – 21 la număr – numim doar pe cei care vor avea probleme cu noul regim comunist: G. Călinescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ion Petrovici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu (Valdimir Sreinu îi publică în antologie după ordinea numelui de familie). Alții, precum Iorga, Lovinescu, C. Stere, Gib Mihăescu, Rebreanu, Urmuz, G. M. Zamfirescu trecuseră deja în neființă, nu-i mai speriau așa rău pe stăpânii uzurpatori care-l vor trimite la pușcărie pe Streinu.
Rostul acestei dări de seamă este de a demonstra că atunci când a început demolarea culturii române, în special a literaturii, singura care grăia despre realitate, exista o scară de valori rezultată din opiniile specialiștilor. Ea era, prin specificul domeniului, subiectivă, fiindcă în artă nu există instrumente de măsură, ci doar impresii provenite din lecturi, în concordanță cu nivelul de cultură al comentatorului, gustul său literar, opțiunile temperamentale și capacitatea de receptare. La care se adaugă harul celui care transcrie impresiile. Nicunul din scriitorii comentați favorabil într-o istorie literară nu intervenise la potentații politici ai momentului pentru a se face presiuni asupra autorului. Același lucru se întâmpla și în reviste: se scria despre cărți, nu despre oameni. Existau, firește, simpatii și antipatii între diverși scriitori, între autori și cronicari literari, dar acestea erau exclusiv în legătura cu arta sau relațiile interpersonale și nu se apela la poliție și nici la albitrajul justiției pentru rezolvarea diferendelor.