În societățile așa-numite "primitive", orice secret este o primejdie. Lucrul tăinuit devine, prin simpla lui tăinuire, primejdios omului și colectivității. Un "păcat" este un fapt grav, desigur. Dar un "păcat" nemărturisit, ținut ascuns, devine un fapt teribil. Forțele magice provocate de actul tăinuirii amenință cu timpul întreaga comunitate. De aceea, când se întâmplă vreo nenorocire - când dispare vânatul, sau nu plouă, sau se pierd bătăliile - toți membri colectivității se grăbesc să-și mărturisească "păcatele". Confesiunea se face, de obicei, înainte sau în timpul unei activități esențiale pentru viața întregii comunități (vânătoare, pescuit, războaie, etc.)În timp ce bărbații se luptă sau vânează, femeile rămase acasă își mărturisesc păcatele - nu cumva secretul pe care l-au păstrat să ruineze eforturile bărbaților.
De aceea societățile "primitive" și arhaice nu cunosc secrete "particulare", personale. Fiecare știe despre vecinul său tot ce se referă la viața lui intimă. Știe lucrurile acestea nu numai prin confesiunile "păcatelor" ci prin însuși felul de a trăi, de fiecare zi, al oamenilor din jurul lui. Am amintit, cu alt prilej, valoarea simbolică a fâșiilor de batik din Jawa și simbolismul jadului în China.
În asemenea societăți nu există secrete personale. Cu o formulă cam prea accentuată, am putea spune că oamenii sunt transparenți unul față de altul. Tot ce fac și tot ce înseamnă ei în cadrul comunității este mărturisit prin embleme, culori, veșminte, gesturi. Iar atunci când un individ săvârșește ceva în taină, se grăbește să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare.
În asemenea societăți "primitive" și arhaice, secretul este exclusiv dogmatic, niciodată episodic. Cu alte cuvinte, anumite lucruri sunt păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalți - dar aceste lucruri nu se referă la viața profană a individului (cine este el, ce meserie are, unde se duce, ce "păcat" a săvârșit etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceștia păstrează anumite secrete în legătură cu religia și concepția lor metafizică, și care nu se comunică decât tinerilor printr-o ceremonie de inițiere. Tot ce se cade, însă, în sfera existențelor individuale, tot ce depinde de om ca atare - este public sau este făcut public prin confesiunile orale. Ceea ce am numit episodic se referă tocmai la aceste întâmplări individuale și semnificații profane: stare socială, vocație, origină, intenții etc.
"Primitivii" nu acceptă să confere întâmplărilor profane o stare de taină, care nu e firească și necesară decât realităților sacre. Secretul e firesc și obligatoriu numai atunci când se referă la lucruri sacre și la teorii metafizice. (Pentru că, oricât ar părea de stranie afirmația aceasta, "primitivii", ca și popoarele de cultură arhaică, au concepții metafizice foarte coerente, deși sunt formulate exclusiv prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii etc. O cosmogonie și o teologie melaneziană nu e mai săracă în substanță metafizică decât o filozofie pre-socratică. Singura deosebire este felul de manifestare: cea dintâi e formulată prin mit și simbol, cealaltă prin "discurs").
De aceea, orice întâmplare profană "prea umană", care încearcă să se ascundă, să devină tainică, se transformă într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potrivește lucrurilor din lumea aceasta.
Calitatea de taină nu poate fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acest "secret profan" într-un izvor de negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunități. Întocmai după cum e un sacrilegiu să tratezi realitățile sacre într-un mod profan - tot așa e un sacrilegiu să acorzi lucrurilor profane valoare sacră. Într-un caz ca și în celălalt, este o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (așa cum este "logica" primitivă), o răsturnare de valori aduce după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică. Universul e solidar cu omul. De aceea secretul e o primejdie pentru societățile primitive: pentru că turbură ritmurile cosmice și provoacă secetă, sau nenoroc la pescuit etc.
...Dacă ne-ar fi îngăduit să încheiem această notă cu o reflecție asupra societăților moderne, este ușor de înțeles enorma prăpastie care le separă de mentalitatea tradițională.
Într-o societate modernă, oamenii nu sunt "transparenți" unul față de altul. Fiecare dintre ei este un mic atom, separat de ceilalți. Dacă nu-și fac "cunoștința", nu știu nimic, sau aproape nimic, unii de alții. Cel mult dacă descifrează gradul unui militar sau sensul vreunei medalii. Dar despre descendența lui, despre viața lui socială, despre dispoziția lui sufletească - nimic. Trebuie să vorbești foarte mult într-o societate modernă, ca să te faci cunoscut vecinului tău.
În ceea ce privește primejdia secretului, lucrurile se petrec tocmai invers în societățile moderne. Viața interioară ca și "evenimentele" personale sunt în general ascunse cu mare grijă.
Suntem obișnuiți să admirăm "discreția" oamenilor. Unul din motivele admirației noastre față de englezi este tocmai această magnifică dicreție a lor.
Ne ascundem întâmplările, aventurile, "păcatele" noastre, - adică tot ce aparține nivelurilor profane ale condiției umane, tot ce nu are valoare metafizică, tot ce este înghițit în neantul devenirii universale. În schimb, în societățile moderne nu există secret relativ la realitățile religioase și metafizice. Orice om, de orice vârstă, de orice pregătire intelectuală, poate pătrunde în orice biserică străină confesiunii lui, poate citi orice text sacru al umanității, poate "ataca" orice metafizică. Marile adevăruri religioase și metafizice, care altădată erau comunicate sub jurământ în ceremoniile severe ale inițierii - sunt astăzi tipărite și traduse în toate limbile moderne, și pot fi cumpărate cu câțiva lei de oricine.
În schimb, un adulter descoperit provoacă "scandal", iar o întâmplare personală mărturisită este un "sacrilegiu".