De ce să nu percepi lumea exact așa cum este? De ce să reduci trăirea la niște simple două concepte inventate de primii oameni care nu și-au putut accepta existența? De ce să o desparți de tine, să te rupi de ea și apoi să o mutilezi, împărțind-o în bine și rău, divizând-o la nesfârșit în lucruri bune și lucruri rele, întâmplări bune și întâmplări rele, oameni buni și oameni răi, și iar, bine și rău? De ce să-i atribui două idei abstracte după care să îi clasifici fiecare dimensiune si să îi categorisești toate manifestările, reducându-le la nulitate? Poate că existența înseamnă mai mult decât bine și rău, și poate că pentru a înțelege manifestările ei este nevoie de mai mult decât niște simple două concepte atât de subiective.
Nu cred că există bine și rău. Cred că există doar mai multe expresii ale vieții, care pur si simplu se întâmplă. Ele nu sunt nici bune, nici rele. Ele doar sunt.
Tu le categorisești în bune și rele doar în măsura în care le vrei în viața ta și le accepți ca făcând parte din lume, în măsura în care îți oferă satisfacție sau nu, în măsura în care se întâmplă pentru tine sau împotriva ta, în masura în care tu, și iar tu, te simți actorul principal. Dar poate că nu tot timpul ești actorul principal… uneori poate ești prins în filmul altcuiva, sau, pur și simplu în jocul existenței. Poate că e jocul ei.
Și cum îți explici că uneori “bine” pentru tine este “rău” pentru altcineva sau “bine” pentru altcineva este “rău” pentru tine? Un adevăr este general valabil, nu e adevăr pentru tine și minciună pentru altcineva. Binele nu este adevărat. Și nici raul.