Era odată ca niciodată un măgar. Și măgarul ăsta, era așa mai necioplit. Nu știu cum să-ți explic. Practic era un măgar, măgar. Așa ceva n-ai mai văzut. Nici nu ți-ai dori. Să-ti dau un exemplu simplu. Într-o bună zi, pe când mergea la muncă, ce s-a gandit necioplitu… Și zice:
-Ce-ar fi să o las mai moale cu viața asta?
-Ce s-ar întâmpla să nu mai muncesc?
Era el un măgar dar... Lui i se părea ciudat faptul că nimeni altcineva nu-și punea întrebări așa neobișnuite... Cum se poate ca el să nu muncească? Fusese proiectat pentru a munci. Așa i-au spus părinții, așa i-au spus bunicii. Povestea vieții lui era simplă. Se născuse într-o familie muncitoare. Singur la părinti, așa i-au spus bunicii… Bunicii munceau zilnic, părinții își rupeau oasele. Era de neimaginat tensiunea extraordinară din jurul acestuia. Mâncarea nu ajungea niciodată. Somnul nu era suficient. Nu se știa cauza exactă dar se bănuia că problema era tatăl lui… Nu se trezea îndeajuns de devreme pentru a pescui mai mult. Și pe el asta îl înnebunea. Era nebun sau îl înnebunea? Nici eu nu-mi mai dau seama. E atât de complicat… Încât este absolută nevoie a continua mica mea istorisire.
Si așa, cu chiu,cu vai a ajuns vârsta adolescenței. Măgărușul nostru a plecat de-acasă având o bază foarte solidă. Într-adevăr până la urmă ajunsese să cântărească 89 de kilograme. Era solid nu glumă. Dar oare masa corporală era strict proporțională cu intelectul? Nu prea cred. Din cauza aceea tot ceea ce știa era să muncescă. Bine, pe lângă celelalte lucruri pe care le știe un măgar…
S-a angajat. Era fericit. Avea de lucru. Ce bineee!!! Era foarte fericit. Nici nu se putea mai bine. Prima zi de muncă a fost o adevarată bucurie. Partea bună era că reușise să iasă din mizeria traiului părintesc… Nu era foarte mare mizerie, e doar o expresie. Cât de mult îi plăceau expresiile…Sărăcuțul... De mine.
Și uite că muncind timp de 20 de ani în același loc, a început să se întrebe dacă asta îi este predestinat unui măgar. Și tot mai multe întrebări deștepte îi veniseră. Uite așa, dintr-o dată. Nu putea să realizeze o corectă asociere între măgar și muncă. De ce tocmai ei trebuiau să facă muncile cele mai grele? De ce au evoluat toți atât de prost? Cum se poate ca măgarii să fie…. Măgari?
Și-atunci, nervos fiind, enunță o teoremă, sau o poezie… Nu-mi pot da seama ce e:
-“Toți ne învârtim într-un cerc vicios. Diversitatea , gravitatea, mărimea problemelor noastre a crescut proporțional cu dezvoltarea intelectului. Ceea ce ni se pare nouă că am rezolvat utilizând inteligența, sunt chestiuni de suprafață. Încercăm să ne amăgim singuri. Să ne dovedim că folosirea intelectului duce la lucruri bune pentru noi.”
Poezie nu este. M-am înșelat.
Măgarul nostru și-a notat această teoremă pe o foaie. S-a apucat de strigat în gura mare… -Lume lume… Am găsit cauza tuturor problemelor!! Alooo…
Nimeni nu-l asculta. Toți erau prea ocupați cu viața lor foarte importantă. Cu sarcinile lor extrem de solicitante. Erau ocupați cu viața lor...
Și-apoi… Cine era El să se bage în viața lor?...
Oamenii și-au dorit a avea o mare capacitate intelectuală. Aș spune că a fost nevoie de un măgar, unul care a trăit în cele mai rele condiții… ca ei să-și dea seama că niciodată marile puteri nu vin fără responsabilități uriașe. Și-apoi cine sunt eu? Purtătorul lui de cuvânt? Să-l lăsăm să ne vorbească în continuare…
Singur.
Da da, nu mai strigați la mine. Nu vorbește chiar singur. El îl asculta. Doar El…