agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 7878 .



Mitul și fantasticul în opera lui Mircea Eliade
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [laura-grigorita ]

2010-10-17  | [This text should be read in romana]    | 




«Confruntarea filozofiei cu imaginea trece, încă de la originile ei, prin medierea mitului, înțeles ca o povestire imaginară purtătoare de semnificații figurate» . Dacă mitul nu poate să intre în concurență cu discursivitatea rațională pe terenul cunoașterii realului, el apare, dimpotrivă ca o practică a intelectualității, credibilă, despre sensul vieții și al lumii considerate în caracterul lor absolut. Miticul reprezintă, dimpotrivă, o categorie de opere verbale care presupune producerea, circulația și receptarea de povestiri pe fondul unei gândiri reflexive, făcând din ele un joc al minții.
Nu se poate vorbi despre mit fără a se face referire la termenul de simbol. «Mânuirea simbolurilor», spunea Mircea Eliade, «se efectuează conform unei logici simbolice». Gândirea simbolică implică nu numai imaginarul, ci și realul. Legăturile dintre simboluri nu fac parte din domeniul logicii conceptuale, deoarece în cuprinsul unui concept, acesta poate fi descifrat prin logica.
Eliade este primul care afirmă că «mitul este o realitate culturală extrem de complexă» și că «funcția principala a mitului este de a releva modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative». Intr-un amplu demers științific, ele conferă una dintre cele mai complexe definiții ale mitului de până acum. Ca experiență a societății arhaice, Mircea Eliade amintește cinci tipuri de mituri.
Primul, afirmă el, «constituie istoria faptelor ființelor supranaturale» ; al doilea este oarecum o povestire, considerată adevărată, deoarece ea are legătură cu realitatea și sacră, pentru că reprezintă opera ființelor supranaturale . «Mitul se referă totdeauna la o creație», relatând modalitatea în care ia ființa ceva. Aceasta explica faptul că miturile constituie paradigme pentru totalitatea actelor omenești semnificative. Cel de-al patrulea tip de mit face referire la cunoașterea originii lucrurilor, ceea ce duce la controlul și manipularea după dorință, a tuturor lucrurilor; este de menționat că nu este vorba despre o cunoaștere exterioară abstractă, ci de una justificată prin experiențele rituale din cadrul unui ceremonial fie relatând mitul, fie îndeplinind un ritual. Al cincilea tip prevede faptul că «mitul este trăit» ca o forță sacră înălțătoare, a evenimentelor repetate sau rememorate. Astfel, în «Aspecte ale mitului», Eliade precizează că mitul descrie diferite irupții ale supranaturalului în lume, ceea ce a constituit temeiurile acestei lumi așa cum este ea și datorită cărora omul consideră ca este așa cum a ajuns el astăzi. Eliade face trimitere la cuvântul grecesc «mythe, care înseamnă vivant, viu» cuvânt des utilizat în operele : «Mitul eternei reîntoarceri», «Sacru și profan», «Aspecte ale mitului», «De la Zamolxis la Genghis-Han», «Imagini și simboluri», «Încercarea labirintului», «Mefistofel și androginul», «Nostalgia originilor», «Drumul spre centru», «Istoria credințelor și ideilor religioase»,, «Tratat de istoria religiilor».
In «Tratat de istorie a religiilor» Eliade face o analiză complexă asupra miturilor din viața societăților arhaice. Aici, el caracterizează două tipuri de oameni: pe de o parte «homo religiosus cu universul său spiritual, acesta fiind un om care este încrezător într-o realitate absolută, iar pe de altă parte, omul areligios, cel care refuză transcendența și ajunge să se îndoiască de existență.
O altă abordare eliadescă este aceea fenomenologică. Dat fiind că orice fenomen religios este o manifestare a «hierofaniei», adică a sacrului, rolul fenomenologiei este de a înțelege esență și structurile fenomenelor religioase, de a interpreta sensul fiecărei hierofanii și de a-i da o semnificație religioasă. Pentru Eliade definirea trăsăturilor specifice experienței religioase constituie configurarea istoriei culturale a omului pornind de la simbol. Pentru a scoate în evidență fenomenul poetic el este nevoit să analizeze și apoi să compare creațiile poetice și curentele literare din diverse epoci. Prin urmare, hierofaniei îi revine menirea de a realiza fuziunea dintre sensibil și suprasensibil, însă fără a anula cele două segmente polare. Ea este de fapt, imaginea sacrului ca reprezentare prin intermediul elementelor profane. In acest fel, sacrul devine mai «real» decât orice realitate sensibilă.
Hermeneutica, ultimul domeniu de cercetare a savantului roman, are ca scop descifrarea mesajului conținut în faptele religioase cu intenția de a-l face cunoscut omului modern. Înainte de toate, Eliade se referă la mitologiile popoarelor cu mare importanță istorică, precum: Grecia, Egiptul, Orientul Apropiat și India ; însă, este necesar de menționat ca aceste tradiții mitologice au fost dizolvate, destructurate și apoi reinterpretate. Așadar atenția lui Eliade este dirijată spre miturile primitive. Istoria religiilor cedează, prin urmare, locul fenomenologiei care vede în mituri o istorie adevărată, sacră și exemplară. Cercetarea eliadescă vizează «în primul rând societățile în care mitul este - sau a fost până în ultimele timpuri – viu, în sensul că furnizează modele pentru conduita umană și conferă existenței semnificație și valoare» .
La baza cercetărilor eliadești se află de fapt ceea ce Nicolaus Cusanus numește «coincidentia oppositorum». Pe lângă opoziția sacru-profan, Eliade face apel și la termenii antitetici animus-anima, reuniți sub termenul de androginie. Formulați de Jung, aceștia sunt preluați de filozoful fenomenolog Gaston Bachelard dar și de Mircea Eliade. Acești termeni exprimă ideea de ambivalența și de complementaritate, de unitatea opușilor, idee regăsită și în tradițiile religioase primitive, în ermetism, alchimie, în filozofia orientală sau gândirea romantică germană. «Anima» este un arhetip numai feminin, iar «animus»- masculin. Ele funcționează ca o pereche de contrarii în inconștientul colectiv al fiecăruia, determinând relația lor reciprocă pe baza experiențelor ancestrale. Atât «animus» càt și «anima» sunt figuri onirice frecvente ; sunt mediatori între conștient și inconștient sub formă de: vise, reverii și viziuni. La Mircea Eliade, «animus» a dus la formarea omului de știință ca interpret al imaginarului religios, iar «anima» a dus la formarea scriitorului de literatură fantastică. Insă, cele două nu pot exista simultan deoarece «îndată ce scriu, anunță Eliade, un roman intru într-o lume care își are propria sa structură temporală și în care raporturile mele cu personajele sunt de natură imaginară »,ci nu «critică».
In «Mitul reintegrării» și in «Mefistofel și androginul» Eliade ne determină să ne confruntăm cu problema dualității. «Inconștientul colectiv», care apare în prima opera mai sus menționată, «este religios ca depozitar al unor mituri și simboluri colective arhaice» . Eliade vede în sondarea acestui inconștient un demers complementar cu cel al istoricului religiilor, care se confruntă cu universul arhaic al vechilor mituri, rituri, legende care stau la originea gândirii simbolice. In a doua opera, «Mefistofel și androginul», Eliade detaliază această dualitate a spiritului exprimată în mitologia androginului ca mister al totalității.
Elementul specific fantasticului la Eliade ne obligă să facem câteva mențiuni referitoare la acesta categorie a imaginarului ; ne vom referi la acele elemente care vizează figurile fundamentale ale imaginarului arhaic. Starea de realitate creată de fantastic are un fundament ontologic. In «Structurile antropologice ale imaginarului», Gilbert Durand consideră că fantasticul joacă un rol fundamental în realitatea universală a imaginarului. Tot el menționează că începutul unei creații a spiritului uman, atât teoretic càt și practic, este guvernat de funcția fantastică și că fantasticul este considerat ca o dimensiune originară a spiritului uman în structura transcendentală a imaginarului. Alături de Eliade, putem aminti ca cercetători ai fantasticului și imaginarului pe : Roger Caillois, Gilbert Durand, Jean Jacques Wuneneburger, Marcel Brion, René Solier, Tzvetan Todorov, Louis Vacs, Marcel Schneider etc. Insă, majoritatea pun accent pe partea terifiantă a fantasticului. Eliade însă, încearcă să camufleze fantasticul în cotidian, ca de exemplu în : «La Tiganci», «Doisprezece mii de capete», «Incognito la Buchenwald…», «în curte la Dionis», «insula lui Euthanasius», «Les trois grâces», «Maitreyi», «Noaptea de sânziene», «Nopți la Serampore», «Nouăsprezece trandafiri», «Nunta-n cer», Pe strada, Mântuleasa», «Secretul doctorului Honigberger», «Șarpele» și «Uniforme de general». Doar în «Domnișoara Cristina». Se remarcă câteva aspecte ale fantasticului terifiant, transfigurate în semnificația profundă a morții. Fantasticul românesc de esența mitico-simbolică, ilustrat de Eliade continuă trăsăturile originare apărute în basme, balade despre moartea folclorică autohtonă, în filozofia indiană sau în tradiția literaturii fantastice românești, al cărui model este constituit de opera lui Mihai Eminescu. Așadar, creația fantastică ar putea fi interpretată prin prisma mai multor termeni necesari imaginarului, precum : mit, ritual, vis, joc, toți făcând parte din arsenalul imaginarului scriitorului care reușește să proiecteze într-o altă lume libertatea de a fi om în raport cu existența lumii.
Datorită complexității, operele lui Eliade se remarcă prin profunzime indiferent de natura lor - filozofică, științifică sau literară -: «pentru a judeca ceea ce am scris, cărțile mele trebuie judecate în totalitatea lor. Dacă ele au vreo valoare, vreo semnificație, atunci acestea apar numai în totalitatea operei».

Note bibliografice:
Wuneneburger, Jacques, «Viața imaginilor», ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998, p.297.
Eliade, Mircea, «Traité d`histoire des religions», Paris, 1949, 1964.
Eliade, Mircea, «Aspects du mythe», Gallimard, Paris, 1963, p. 12.
Eliade, Mircea, «Incercarea labirintului», ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 147.
Bușe, Ionel, «Filosofia și metodologia imaginarului», ed. Scrisul Romanesc, Craiova, 2005, p. 101.


Prof. Mitrache Laura-Grigorița,

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!