Am fost să mă caut și am găsit un gol, am întrebat golul unde umblă fericirea și a tăcut. Am întrebat tăcerea unde sunt și mi-a arătat spre moarte, am întrebat moartea unde e viața și mi-a așezat degetul pe buze. Cuvintele suntem noi. Dincolo de înțelesuri sunt chei.
Vina noastră e că simțim. Confirm cu durere o durere supărătoare pentru alții,dar cui pasă? Sunt oameni povestitori de oameni.
Clipele sfârșesc la mijloc de drum. Pietrele căzute la picioarele câinilor crapă în ecoul vântului.
Suflet pereche te chem – te adun, o muza îți cântă din nori cu alți sori.
Crezi că întregul este desăvârșit prin sacrificiu? Nu. Sacrificiul soarbe sângele, rupe totul din tine apoi te scuipă în mijlocul vieții, râzând pervers câțiva ani. Sacrificiul nu e bun. Opiniile nu sunt reguli. Ascult desăvârșit vântul. De ce o miză-i mare doar în păreri opuse? De ce spui că ești interesant cu vocea ridicată? De ce mereu un început de basm îți pare ziua? Unde-i sacrificiul? Cine se lasă în voia sorții zâmbind nemuririi?
Tristețea de apă are gustul lacrimilor. Zâmbiți. Ocoliți. Fugiți. Viața-i frumoasă, la naiba! Unde? În colțul străzilor bate vântul puternic. Mereu îmi iese un om în față. Tresar.
Dacă iarna reușește să alunge regretul și dacă lacrima se oprește înseamnă că totuși există contur.
Suntem nimic necesar într-un haos necesar, construit din puncte goale ce-au atârnat la un moment dat pe un drum gol, mă las purtată de o singură numire a iubirii. Duminica îmi las capul plecat peste vocea ce-și spune rugăciunea.
…doar dacă nu ne strivește cuvântul un trecător grăbit și greu . Sîsîitul vorbelor nu poate ajunge la surzi.

Dumnezeu, uneori, îți incarca spatele cu atât de multe pietre de parcă s-ar distra. Uneori te lasă în viață, cât să curgi lin, apoi revine și-ți mai adaugă pietre să duci, să duci, să duci…până te faci una cu pământul, până îți dorești să te acoperi cu el, lăsând în urma ta un morman de nimic.