POET, prozator, dramaturg, pictor și grafician, dar și autor de filme (de lung metraj, de animație sau muzicale pentru copii), traducător (și tradus el însuși în câteva limbi), cunoscător de poezie și prieten al poeților (după cum o dovedește rubrica „Poezia acasă” din revista „Litere”, slujită cu fidelitate de 10 ani încoace și materializată în cele două ediții ale antologiei cu același titlu, realizată în colaborare cu Mihai Stan), Iulian Filip (n. 27. I. 1948, Sofia, județul Bălți) publică sub egida editurilor Bibliotheca din Târgoviște și Cartdidact din Chișinău o parcimonioasă antologie* a creației sale de până acum, cuprinsă în 21 de volume pentru cei mari și în 15 pentru cei mici. Dezideratul autorului fiind acela de a oferi o carte pentru „părinți, bunei și surorile mai mari” la care să tragă cu ochiul și cei mici și una pentru aceștia din urmă care să-i intereseze și pe maturi. Astfel, poetul realizează după formula two in one, o dublă culegere selectivă (ilustrată, evident, de el însuși): abordând cartea (convențional) într-un anume fel, dai peste „Puținul (m)eu”, partea ce cuprinde selecția din creația „serioasă”. Întorcând-o pe dos, afli „Urmele frumoase”, cu un florilegiu din creația pentru copii. Având, totuși, în vedere faptul că doar sub pagina de gardă de la „Puținul (m)eu” apare precizarea „antologie poetică de autor”, cititorul s-ar simți îndemnat să privilegieze creația pentru maturi.
Iulian Filip scrie o poezie caracterizată și ea, ca a multor autori basarabeni din generațiile mai vârstnice, de un clasicism de fond, dar și de un tradiționalism al temelor, al motivelor și al stilului. Înțelegând, evident, prin tradiționalism, „o formă de modernism” (și chiar de neomodernism), mai mult sau mai puțin afișată. Iar în cazul lui Iulian Filip, mai puțin, căci la el modernitatea este mai întotdeauna discretă, ascunsă de ușoara înclinație spre stilizare și de un asumat, aș zice, ton minor. Poezia sa nu este una a radicalităților expresive, necum a tentației vizionare, ci una a îngânării ființei, ființării și chiar a miturilor: „Apa lângă pâine/ pâinea lângă sare - / dacă sunt pe masă,/ masa față are.// Mama lângă tată,/ pruncușori – în brață,/ dacă sunt acestea,/ casa are față.// Poartă cu fântână,/ casă cu livadă - / dacă sunt acestea,/ casa-i cu ogradă.// Poartă lângă poartă,/ salbă de izvoare,/ frunză lângă frunză - / satul față are.// Satul are față,/ satul are nume - / zestre pentru cine/ a purces în lume.// Zestre-nlăcrimată/ pentru-ndepărtați - / ploaie către mamă,/ ploaie către frați.// Baștini lângă baștini,/ doruri lângă dor - / dacă sunt acestea,/ țara-i cu izvor.” (Sofia). Ecourile sunt diverse, venind și dinspre autori foarte îndepărtați, cum ar fi Bolintineanu ori Alecsandri, dar și dinspre Goga sau Ion Pillat, ori dinspre Marin Sorescu. Ba chiar dinspre Văcărești (și în special dinspre Iancu), în erotica de factură galantă, asumându-și condiția poeziei de album: „Atâtea le-am făcut de dragul lumii,/ de gura ei atâtea le-am tăcut ,/ că m-am temut să nu mă certe unii,/ să nu m-acuze alții m-am temut.// De ne-nțelegeri m-am ferit ades./ Naiv, singurătăți am ocolit./ În haină neagră m-am temut să ies,/ când lumea-n alb se plimbă feric it.// [...] // De dragul tău, femeie, prieteni am pierdut,/ de dragul tău prieteni mă-nconjoară,/ prieteni vechi, prieteni de demult,/ când gura lumii nu-mi era povară.// [...]// Cărunt, nu mai aud ce mi se spune,/ aud ce nu am zis la început.../Atâtea le-am făcut de dragul lumii,/ De gura ei atâtea le-am tăcut!” (Preț). Pe aceeași linie, realizează creioane vag minulesciene, adică mai sincere, mai puțin jucate („Că mi-ai zâmbit străin,/ azi nu mai cade cerul,/ dar...nici nu-nfloare mărul,/ când îmi surâzi senin.// Eu te-am iubit/ cum n-a iubit oricine/ și te-am urât,/ cum n-am urât pe nimeni.// Ce sărbători au fost/ și câtă nerăbdare/ în foi de calendare/ și-n zile fără rost”// căci te iubeam/ cum n-a iubit oricine/ și te uram/ cum n-am urât pe nimeni [...]”), ori romanțe solemn sentențioase: „Devreme-i să trăim din amintiri./ Să evadăm în amintiri devreme-i./ Chiar dacă pruncii noștri ajung miri/ devreme-i să trăim din amintiri.// Cărunta mea iubită, nu pleca.../ Dulceața-mbietoare-a amintirii/ te fură tot mai des din preajma mea.../ Cărunta mea iubită, nu pleca...[...]” (Romanță la un calendar grăbit). În genere, poetul situează lumea sub semnul poeticului, caută pretutindeni frumosul, inefabilul, licărirea de farmec, dar și mica dramă, încercând să le fixeze în vers, să le salveze prin cuvânt. E explicabil că nu o dată cultivă eboșa sau notația fulgurantă („Orișice ruină/ sprijină o lumină” – De la Roma la Târgoviște), catrenul („Mă surprind să nu am îndoială/ și să-mi pară adevăr ce știu.../ De sub pânza dată cu vopseală/ se deschide-un ochi plin de pustiu”) și, până la urmă, haikuul ( „Toamna cântarul/ cântărește frunzele./ Vânt cantaragiu”; „Violoncelul/ în vârful degetelor/ trece peste ape”). Sau învecinează specia niponă cu meditația sentențios-sentimentală: „Simt, mă urmăresc/ în vârful degetelor/ urmele mele”. Și tot așa, adoptă parabola, ca în acest text, unde motivul ce trimite cu gândul la o cunoscută „Elegie” a lui Nichita Stănescu este tratat mai curând sorescian: „În urma pruncului/ părintele urmează/ îngrijorat – / să nu cadă./ În urma fiecărui/ copil – / un tată îngrijorat./ În urma tatălui – / bunelul./ În urma bunelului – / un străbunel,/ urmat de un șir/ de străbuni îngrijorați/ pentru mergătorii/ mai departe./ Iar în urma tuturor – / Domnul/ îngrijorat și la cumpănă/ de prea multă cădere”. Nota personală a poeziei lui Iulian Filip, nelipsită de o componentă ironică și chiar ludică, indiscutabil benefică („Aripat, ca-n vechile romane,/ de la Glasgow până-n Chișinău/ am schimbat, să știi, trei avioane/ doar de dorul, doar de dragul tău”), nici de tentația epigramatică („Între cimitire și izvoare/ viță șugubeață mai suntem – / ne certăm pe dealuri curgătoare,/ împărțind o turtă ce-o visăm”), ține de rafinamentul discret, de factură livrescă, de tonul potolit, de un anume aer reflexiv, ca și de refuzul marii retorici cu care alții asociază unele teme. Astfel (și nu întâmplător, având în vedere că poetul este și specialist în folclor), unele texte capătă inflexiuni de bocet sau doină: „Să ne ținem de cuvânt,/ cum ne ținem de pământ,/ nu de-oricare – de cel sfânt,/ cel din gând și cel din cânt.// Să ne ținem de cuvinte/ și să ținem bine minte/ că pământu-i cu morminte/ și-n morminte nu-s...cuvinte.// Să ne ținem de cuvânt/ pân-ajungem în mormânt/ până devenim pământ/ să ne ținem de cuvânt”.

ÎN CEEA CE PRIVEȘTE poezia pentru copii, există în lirica „serioasă” a poetului o punte către ea: poezia spațiului matricial, a baștinei și a copilăriei. Creația însăși este pentru Iulian Filip o vârstă de aur a iluziilor, o copilărire căreia timpul, curgând implacabil, îi va pune capăt: „Când, incontestabil,/ va veni sfârșitul lumii/ visurilor mele roz/ (ah, naivul),/ va fi înmormântarea/ fără fanfară și fără popă/ a unui copil obosit/ să supraviețuiască printre/ cei care și-au făcut uniformă,/ scuturându-se de naivitate/ și îmbrăcând măștile de/ știutori unde merg,/ne-mai-în-tre-bând pe nimeni:/ cunoști drumul?/ încotro o ținem?/ nu am greșit răscrucea?/ Copilul se va înmormânta singur/ sub o frunză verde de brusture/ ori se va îneca,/ intrând în cel mai mășcat/ bob de rouă/ de pe frunza de pătlagină,/ pe care s-o pui la tâmplă/ pentru domolirea trecerii tale/ și peste aceasta./ Aburul ușor,/ abia perceput de un greier,/ se va zbate în sus,/ spre soarele ce culege/ rouă și copii.” Pe această punte pătrundem, așadar, în atmosfera poeziei propriu-zise pentru cei mici. Care, trebuie spus de la bun început, se adresează, pe rând, tuturor nivelurilor de receptare sensibilă ale copilului. Aceasta se întâmplă, probabil, și datorită faptului că poetul e actor și regizor, recitând el însuși creațiile sale copiilor și valorificând feedbackul. Evident, și aici textele au tentă educativă și, nu mai puțin, ironică și umoristică: „Era odată ca niciodată o rochiță,/ și rochița avea o fetiță,/ dar ce leneșă mai era rochița:/ nu spăla niciodată fetița!” Altele sunt, ca și în poezia „majoră”, spirituale parabole (cu aspect de fabulă), dar ceva mai lesne de înțeles: „Pe-o tulpină de stejar/ au încremenit doi melci/ și privesc cum jos în vale/ se bat crâncen doi berbeci.// Își fac vânt din două dealuri,/ cap în cap se bat berbecii – / tocmai sar scântei din coarne!/ Doamne, nici nu suflă melcii.// – Hai și noi ca să ne batem.../ – Faceți loc, măi frați berbeci!/ Au încremenit berbecii:/ oare cum se bat doi melci?// Își fac vânt din două dealuri/ de-acum patru zile melcii./ Nu mai pot de nerăbdare/ și se-ntorc la stâni berbecii.// Melcii însă vin la vale,/ se-ntâlnesc a cincea zi:/ – Bună ziua, frățioare!/ – Bună... Cum trăiești, ia zi?// ...Ați crezut c-or să se bată?/ Și eu astfel am crezut,/ dar...vedeți, cât coborâră,/ melcii au uitat ce-au vrut”. Numai în aparență simplă, poezia pentru copii are secretele ei, pe care Iulian Filip le stăpânește din plin. E nevoie de sensibilitate, de aptitudinea de a te copilări, de ingeniozitatea jocurilor de cuvinte, de finețea ironiei, în sfârșit, de luarea în serios a multor lucruri care par neserioase ori facile. În plus, în cazul lui Iulian Filip, în poezia pentru copii aflăm, ca și în cea pentru maturi, punți de întoarcere către celălalt univers. O asemenea punte este sensibilul text care încheie și dă titlul ciclului – Urmele frumoase : ”Un copil un pas făcea:/ – Uite urma mea!/ Altul îi urma din urmă:/ – Nu păși pe a mea urmă:/ mergi și adă urma ta/ lângă urma mea!/ Doi copii doi pași făceau/ și-n urmă priveau,/ iar în urmă ce vedeau?/ O minune-i ce vedeau – / urmele-i ... urmau.”
Dezideratul lui Iulian Filip, acela de a lega cele două universuri ale creației sale poetice, se împlinește cu asupra de măsură.
__________________________________________________
*Iulian Filip, "Puținul (m)eu/ Urmele frumoase" (antologie poetică de autor), Ed. Bibliotheca Târgoviște & Cartdidact Chișinău, 2010, 103 + 35 pag.