E liniște. În intimitatea atât de apăsătoare uneori, îmi pierd orele numărând , absurd, câte cifre se află de la unu la o sută și ajung prin a-mi reproșa că nu sunt destul de bun pentru această știință și că nu am devenit un personaj al numerelor infinite,un matematician al vremurilor bune și grele, care vin și pleacă într-o ordine de nedescris, cu operațiile proprii de însumare și scădere. Mă simt învins de toate forțele văzute și nevăzute. Între cei patru pereți toate temerile mele prind viață și eu mă sting ușor, ca flacăra unei candele stinsă de o adiere de primăvară. În oglindă văd un chip gol,fără ochi,gură,nas,sprâncene,gene. E palid; încearcă să vorbeasă prin apariția unor linii circulare în loc de buze,dar nu reușește,de parcă cineva îl oprește înainte de a rosti adevăruri sacre,ce ar schimba cursul firesc al lucrurilor. Oare sunt eu sau e doar o închipuire oribilă a întrebărilor atât de chinuitoare pentru sufletul meu? Dar,poate că e chiar el, sufletul, ce nu dovedește a supraviețui nebuniilor trupului meu, care face fărădelegi împotriva voinței mele. Da, asta e. Sunt eu, imaginea brută a sufletului aflat în agonie, cu mâini puternice care fac mimă, iar eu trebuie să ghicesc în umbre a mea cale de evadare. Obosit, mă prăbușesc pe podea ca-n pat de puf, și cad în visul dulce amărui al tristei mele existențe.
E dimineață. Deschid ochii,iar tot ceea ce văd e septembrie. O adiere caldă mă ridică și începe să mă poarte departe. Mă plouă, mi-e frig,cald.Trec prin mine stări ce nu le-am mai stăpânit până acum în totalitate. În jur se zăresc figuri iluzorii ,care mă amețesc cu glasurile lor atât de nefamiliare și ciudate, făcându-mă să par un personaj neuman. Văd cum prezentul meu se îmbină cu o dimensiune care nu mă încântă nici o secundă. Oare dorința mea nebunească de a descoperi cheia libertății, care să-mi aducă liniștea , a deschis o altă poartă,a ororilor și viitorului meu ?Altă explicație nu pot găsi,căci mintea mi-e tulbure de-atâta necunoaștere. Îmi apare în memorie vechiul meu chip : un tânăr înalt, slab, cu fața palidă de atâtea nopți nedormite, ochii verzi duși în fundul capului, buzele și nasul simetric proporționate și cu un rid de expresie ce se afla între sprâncene. Eram acel ”eu” care-l adoram…eram,corect spus.
Una dintre figuri întoarce capul spre spre mine. Precum o fiară,stăteam încordat, pregătit oricând să mă apăr. Sângele fierbea în vene, și totuși, o transpirație rece îmi străbătea trupul. Văzându-i înfățișarea,am încetat să respir. Era ”ea„ …minunata mea față. Acel trup uscat ,înalt și onduit , îmi furase identitatea sau eram eu,dar într-o altă viață paralelă? Răspunsul aveam să-l aflu imediat. Din umbră și tăcere au apărut 7 noi figuri, iar toate ..erau la fel. Înnebunesc sau am lăsat visul să-mi cânte propria lui simfonie a pierzaniei ? Eram prins în mrejele absurdității, otrăvit parcă în fiecare secundă. În jur numai pietre,un spațiu dezolant,nu mă pot agăța de nimic să mă lovesc și să mă trezesc. E chinuitor,ma prăbușesc.
Simt trupul greoi. Încerc să ridic pleoapele,dar îmi este imposibil pentru că aerul pare a fi format din particule grele ce mă apasă, mă împinge în țărâna rece și amar înmiresmată. E oare o altă lume ? mi-e teamă să lupt. Trăiesc secvențe care se leagă unele de celelalte,dar labirintic. Mi se pare că sunt incapabil să deslușesc ceea ce mi se întâmplă ieri ,astăzi și mâine. Situația este atât de ambiguă încât ceea ce au demonstrat marii oameni de știință, temporalitatea, își pierde sensul și cursul în acest coșmar din care vreau cu orice preț să mă trezesc. Aceste fapte constituie faza finală a tuturor greșelilor mele pe care le-am săvârșit crezând că mă voi desăvârși pe mine însumi. Am ignorat de-a lungul timpului ideile celor din jurul meu, mă consideram un faraon al noțiunilor, eram singurul ce dobândea identitatea supremă, ceilalți reprezentând partea infimă din întregul cerc al firilor umane. Dar sunt eu mai presus de toate ?Nu. Îmi e rușine de atâtea lucruri. Doar o ură foarte mare a putut transforma o lume magnifică, într-un spațiu al pustietății și da,eu sunt acela ce a putut simți așa ceva. M-am pierdut în marea de tulburări și mi-am scufundat trupul și l-am lăsat cu o ancoră pe fundul acesteia. Regret fiecare secundă pierdută pentru a mă ascunde de oameni,făpturi minunate. Regret…
O mare de aripi trece deasupra mea și mă ridică atât de sus încât pământul părea a fi fără capăt. Aici Soarele e frate cu Luna, siamezi. Mi-au zâmbit ,iar o lumină puternică mă orbește. Deschid ochii și mă trezesc din nou în odaia mea întunecată. Abia acum realizez viața pe care mi-o alesesem să o trăiesc : goală pe exterior,cât și în interior. Alerg spre oglindă . Cu teamă, ridic privirea. E minunat! ”Eu”-ul meu adolescentin s-a întors. Era mai luminat la chip ca niciodată,fericit.
Am deschis ferestrele larg. Soarele mă mângâie și mă lasă ca să-l ating. Ce dor îmi era!Eram nemulțumit de atâtea lucruri ,dar care acum mi se par minunate. Scot capul ușor și simt cum buzele mele,singure, rostesc fără a respira cuvinte noi către lume, care nu-mi erau comune : EU sunt identitatea VOASTRÃ ! EU sunt TU, EA,EL. Și tăcerea era acum muzica îngerilor.