Puțini știu despre polivalența geniului care a fost René Descartes, dar și despre subtilitatea interpretărilor care s-au adus operei lui. Altfel spus, pur și simplu nu avem cum să-l expediem pe Cartesius limitându-i dimensiunea filosofică și metafizică la celebrul sau enunț, formulat pentru întâia dată în “Expunere despre metodă”: “dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum, sum, ergo Deus est”.
Fiind o figură complexă Descartes a adus contribuții și la dezvoltarea matematicii, ca urmare a proiectului sau multi-disciplinar de a diversifica și de a perfecționa științele particulare prin completarea lor și prin introducerea științelor complementare și hibride pornind de la o metodă universală, ale cărei principii urmau să fiu luate din matematică, singura disciplină peculiară care satisfăcea criteriile de claritate și de distincție inferențială reclamate de către Descartes.
Fiind în egală măsură matematician și filosof, Descartes a avut o gândire geometrizantă, el încercând să aplice, transpunând in facto dezideratul platonician de stăpânire a geometriei ca o precondiție a accesului la filosofie, principiile geometriei la toate domeniile cunoașterii pe care le-a investigat. Dacă geometrizarea mecanicii, în forma ei generală, aplicată sistemului solar, a avut drept efect teoretic producerea unei concepții nerealiste, deși, totuși, heliocentrice, algebrizarea geometriei a generat geometria analitică. Mecanicizarea biologiei a determinat, în schimb, concepția carteziană, aflată în opoziție față de cea a contemporanului său, Leibniz, a caracterului de simple automate naturale al animalelor. Pe de altă parte, nu ar trebui să ne surprindă această concepție discriminatorie pe criterii de specie cât timp Descartes condiționa faptul existenței a unui ce indestructibil (spirit) de capacitatea de gândire a unei ființe, mai exact, de capacitatea acesteia de a realiza gândirea reflexivă, de a raționa la însuși faptul că raționează .
În cazul aserțiunii fundamentale carteziane ”cogito, ergo sum” ar trebui subliniat caracterul esențialist sau spiritualist al concluziei epistemologice care poate să fie extrasă din ea, deoarece “sum, ergo Deus est” ține deja de teologie și de metafizică, fiind mai puțin caracteristic modului de gândire al filosofului francez, pe care l-aș defini ca fiind, mai degrabă, un materialist renascentist, care nu excludea existența spiritului cât timp acest lucru nu contravenea legilor care guvernează materia, ba chiar se dovedea necesar unor domenii ca psihologia, fiziologia sau metafizica.
Pe scurt, “cogito, ergo sum” are o valabilitate în primul rând metafizică, și de abia în plan secundar posedă una biologică. De altfel, sistemul categorial extrem de complicat al scolasticilor nu avea cum să fie străin lui Descartes, iar acesta era interesat să demonstreze, în primul rând, realitatea ontică a spiritului, în calitatea lui de substanță independentă ontologic de lumea fizică, și de abia în plan secund să explice procesele corporale prin dezvăluirea unui alt tip de substanță, res cogitans, aflată la originea tuturor actelor fizice, însă diferită calitativ de res extensa.
Acest aspect reiese mult mai clar în opera lui Leibniz, acesta considerând că monadele, echivalentele leibniziene pentru noțiunea creștină de "spirit", au doar atribute calitative, nu și unele cantitative, ele fiind aspațiale, nu și extra-spațiale, așa cum un punct este adimensional. Mai mult, într-o ciudată epigonie la metafizicile dharmice ale Orientului, Leibniz susținea că interacțiunile dintre monade operează doar la nivel metafizic, nu și în cel fizic, ele fiind ideale, nu și reale în sensul riguros al cuvântului.
La Cartesius “sum” indică tocmai faptul de fi, adică esseitatea gândirii, diferită de existență, rezervată corpului fizic și lumii sensibile, în general. Cu alte cuvinte, înțelegerea, oricum infidelă textului cartezian, a lui "sum" prin "exist" este eronată nu doar din perspectiva unei analize semantic-lingvistice, dar și din cea a unei analize categorial-filosofice. Afirmația este cu atât mai valabilă în cazul deducției finale, “sum, ergo Deus est”, ființa supremă aparținând planului transcendenței. Astfel, în conformitate cu sistemele categoriale moderne, vedem o dată în plus necesitatea stabilirii unor categorii precum cea a Transcendenței, a Ființei sau a existenței. Res extensa, adică materia fizică, la care Descartes reducea restul regnului organic, aparține de registrul existenței, iar res cogitans, adică materia cugetătoare, meta-fizică, aparține sferei Ființei, în vreme ce divinitatea- de cea a Transcendenței.