agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Music ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-10-31 | [This text should be read in romana] | „Cele trei pasiuni ale mele dintotdeauna au fost muzica, teologia şi metafizica. Filosofia m-a dezamăgit, iar muzica am dezamăgit-o eu: n-am vrut să devin doar Ă®ncă un pianist bun şi atĂ®t. CompoziČ›ia mă atrăgea, dar repede mi-am dat seama de limitele mele, dĂ®nd la iveală doar subproducČ›ii ancilare lui Debussy. ĂŽmi rămĂ®nea aşadar scrisul. Cum iubeam cu pasiune teatrul şi literatura, am ales această cale” declara cu cîțiva ani Ă®n urmă Eric-Emmanuel Schmitt.Rezultatul a depăşit probabil orice aşteptări. După studii literare temeinice şi o carieră didactică Ă®n literatură şi filosofie, Schmitt a debutat cu teatru, Ă®n 1991. Les Nuits de Valonges cunoaşte un succes neobişnuit pentru un debutant (publicată Ă®n acelaşi an la Albin Michel, prestigioasa editură care Ă®şi va asuma exclusivitatea operei lui). E jucată pretutindeni, tradusă, pusă Ă®n scenă pe alte continente... Poate ar fi bine să spun de la Ă®nceput că atĂ®t teatrul cĂ®t şi proza lui se bucură deja de mare popularitate Ă®n România, prin traduceri şi puneri Ă®n scenă remarcabile. ĂŽn 1994, a doua sa piesă a sa, Le Visiteur, cucereşte trei premii Moliere, succesul internaČ›ional e Ă®ncă şi mai mare, critica epuizează toate superlativele, iar Schmitt se hotărăşte să-şi abandoneze cariera de ConferenČ›iar universitar Ă®n filosofie pentru a se dedica exclusiv scrisului. ĂŽn anii 90 devine o prezenČ›ă literară atĂ®t de pregnantă şi autoritară Ă®ncĂ®t Ă®l face pe cunoscutul critic Pierre Marcabru să lanseze reuşita butadă: Voici un jeune homme qui manque singulièrement de l’inexpĂ©rience! („Iată un tĂ®năr căruia nu-i lipseşte nimic Ă®n afară de lipsa de experienČ›ă!”). Dezinvoltura autorului e remarcabilă, la fel şi prolificitatea lui. ĂŽn 1997 lansează Varations Ă©nigmatiques, jucată cu Alain Delon şi Francis Huster ca actori principali, iar un an mai tĂ®rziu FrĂ©derick ou le boulevard du crime (Premiul Balzac al Academiei Franceze) se joacă simultan Ă®n FranČ›a şi Germania, Jean-Paul Belmondo interpretĂ®nd rolul principal Ă®n versiunea originală, la Théâtre Marigny. Piesa Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran e publicată şi jucată Ă®n 2001 (an Ă®n care Academia Franceză Ă®l premiază pentru Ă®ntreaga operă dramatică) din nou simultan Ă®n FranČ›a şi Germania (Deustcher Buchpreiss), iar numai pĂ®nă Ă®n 2004 avea să se vĂ®ndă mai bine de jumătate de milion de exemplare. Dramaturgul e dublat de un prozator nu mai puČ›in interesant: La secte des Ă©goistes, romanul de debut, luase deja premiul Artois, iar L’ Evangile selon Pilate (2000) a cunoscut un veritabil succes planetar, fiind tradus Ă®n mai bine de 50 de Č›ări. Urmează La Part de l’autre (2001), extrem de originală ucronie Ă®n care Hitler ar fi reuşit să intre la Academia de Belle-Arte din Viena, şi tot ce ar fi rezultat, subsecvent, pentru istoria omenirii. Dintre romane mai sĂ®nt de amintit Lorsque j’étais un oeuvre d’art, variaČ›iune fantezistă şi satirică pe marginea motivului faustic, dar mai cu seamă Ulysse from Bagdad, alegorie picarescă a lumii actuale, globale, plină de Ă®nstrăinare şi crize identitare. Schmitt a mai produs şi opere sincretice, de tipul autobiografiei Ma vie avec Mozart, simbioză de muzică, cuvinte şi lumini, şi trei filme. Cu precădere de excepČ›ie mi se par culegerile de nuvele ale lui Eric-Emmanuel Schmitt, Odette Toutlemonde et autres histoires (2006), La RĂŞveuse d’Ostende (2007), Ă®n sfĂ®rşit, cĂ®ştigătoarea Premiului Goncourt pe anul 2010, Concerto Ă la mĂ©moire d’un ange (2010). Dacă teatrul lui exaltă refuzul ideilor primite, originalitatea intrinsecă a personajelor chiar cĂ®nd ele poartă masca unor anume Hitler sau Freud, proza Ă®l plasează Ă®ntr-un spaČ›iu nu mai puČ›in inedit, relevĂ®nd deopotrivă virtuČ›ile unui subtil stilist al limbii franceze şi abilitatea unui moralist extrem de modern, greu de Ă®ncadrat Ă®n formulele cunoscute. Cele patru nuvele din cartea recent premiată cu cea mai Ă®naltă distincČ›ie franceză Ă®n domeniu sĂ®nt o foarte bună ilustraČ›ie a formulei Schmitt. Prima (L’Empoisonneuse), narează Ă®ntĂ®lnirea dintre Marie Morestier, o femeie bătrĂ®nă despre care toată lumea ştie că şi-ar fi otrăvit cei trei soČ›i – Ă®nsă exonerată public de către justiČ›ie pentru lipsă de evidenČ›e -, cu abatele Gabriel, foarte tĂ®nărul preot adus să servească Ă®n mica parohie St-Sorlin. ĂŽn scurtă vreme, novicele e acaparat şi o acaparează pe Marie. Schema nu e simplă, dar plauzibilă pĂ®nă la urmă. Gabriel Ă®şi scrie teza doctorală despre SfĂ®nta Rita, protectoarea tuturor cauzelor fără speranČ›ă. Marie are revelaČ›ia de a fi tocmai o cauză fără speranț㠺i se confesează, de-a lungul unor Ă®ntĂ®lniri patetice, abatelui care e realmente copleşit de o asemenea ingenuitate, dar şi de Ă®ntregul marasm al Răului care i se prezintă Ă®n faČ›ă: trei soČ›i otrăviČ›i cu arsenic, un iubit şi metresa sa Ă®njunghiaČ›i... ĂŽntre Marie şi Gabriel se creează o sfĂ®ntă complicitate, sub semnul salvator al Sfintei Rita: ea va confesa public toate crimele şi Ă®şi va cere, cu onestitate, pedeapsa. El o va ajuta să obČ›ină iertarea păcatelor prin Vatican, iar restul vieČ›ii ei Ă®n detenČ›ie nu va fi altceva decĂ®t acceptarea, sub liberul arbitru, al redempČ›iunii, expierii păcatelor. Nimic nu e Ă®nsă simplu Ă®n lumea dilemelor schmittiene: Ă®ntĂ®mplarea face ca abatele Gabriel să fie urgent chemat la Vatican, unde teza lui asupra Sfintei Rita făcuse o impresie deosebit de favorabilă. Asta chiar Ă®n ajunul zilei mult aşteptate a mărturisirii lui Marie... Toată Ă®mpăcarea ei se destramă, iar ultimul dialog cu Gabriel are ceva de Ă®ndrăgostiČ›i frustraČ›i. El Ă®i explică cum nimic nu s-a schimbat, doar faptul că el nu va mai fi acolo, cu ea, să-i repete cĂ®t de drept şi creştineşte e ceea ce va face. ĂŽn totalul respect al adevărului. Ea Ă®i reproşează că o abandonează Ă®n momentul decisiv al existenČ›ei ei, care nu-şi poate permite autenticitatea şi supliciul fără el. Gabriel exhortează adevărul ca valoare fundamentală, gata să ia drumul Vaticanului şi să se Ă®ntoarcă la viaČ›a teoretică. Marie Ă®i răspunde frust je me foux de la vĂ©ritĂ© şi rămĂ®ne la St.-Sorlin pĂ®nă la sfĂ®rşitul zilelor, convieČ›uind cu crimele trecute, himerele, pisica ei şi, bineĂ®nČ›eles, voltairian parcă, cultivĂ®ndu-şi mica grădină. Să reČ›inem de aici: vinovăČ›ie, redempČ›iune, liber arbitru, Ă®ntĂ®mplare. A doua nuvelă, Le Retour, propune o situaČ›ie-limită. Greg, un marinar simplu, obişnuit să tragă la greu fără multe Ă®ntrebări asupra vieČ›ii, pe care o ia mai mult aşa cum Ă®i vine, primeşte o veste alarmantă, printr-o telegramă transmisă căpitanului de pe cargoul Grandville. Fiica lui Greg murise. Dar care dintre ele? Căci Greg are patru fete. Telegrama nu precizează. Bietul marinar le ia, la rĂ®nd, pe Kate, Grace, Joan şi Betty, Ă®ncercĂ®nd să proiecteze situaČ›ii Ă®n care una dintre ele ar muri şi ce-ar fi viaČ›a fără cea dispărută. Simte o durere, chiar fizică, pe care muşchii şi Ă®ntreaga lui fiinČ›ă nu o avusese pĂ®nă atunci: Ă®ncepea să gĂ®ndească, să reflecteze. De aici, amarul sentiment al culpabilităČ›ii, al faptului că, luĂ®ndu-le una după alta, nu Ă®şi cunoscuse destul fetele pe care Ă®n fond le iubea din tot sufletul, acel suflet care rareori se mai arăta cuiva, turmentat cum era Ă®ntre frecventele şi durele călătorii pe mare şi viaČ›a de familie, pe uscat, ca o paranteză morocănoasă şi greu de priceput, Ă®ntre ele. CĂ®nd, Ă®n sfĂ®rşit nava acostează Ă®n portul din Vancouver, stupoare! Toate cele patru fete şi mama lor Ă®l aşteaptă pe chei, e drept sunt Ă®mbrăcate Ă®n doliu. Telegrama fusese, de fapt, trimisă să-l informeze că soČ›ia lui pierduse sarcina. Marie era abia Ă®nsărcinată cĂ®nd Greg părăsise Vancouver, el uitase complet asta. FetiČ›a care trebuia să se nască murise, cum nu fusese Ă®ncă botezată telegrama nu conČ›inea nici un prenume. ViaČ›a lui Greg se schimbă total, Ă®şi Ă®mbrăČ›işează familia cu o căldură şi atenČ›ie pentru fiecare necunoscute pĂ®nă atunci. RămĂ®ne să muncească Ă®n port, ca hamal, insistă ca micuČ›a nenăscută să fie botezată, şi anume Rita, apoi Ă®nmormĂ®ntată creştineşte. ĂŽn fiecare zi Ă®i pune flori pe mormĂ®nt şi varsă lacrimi pentru acest copil – ori mai bine zis pentru patroana lui protectoare, SfĂ®nta Rita-a-cauzelor-disperate – care i-a redat viaČ›a şi familia. ĂŽntĂ®mplare, vinovăČ›ie, liber arbitru, redempČ›iune... A treia nuvelă, care dă şi titlul culegerii, Concerto Ă la mĂ©moire d’un ange, e un micro-roman subtil şi complex construit pe motivul biblic al lui Cain şi Abel, dedicat deloc Ă®ntĂ®mplător concertului eponim al lui Alban Berg. Cele două personaje, Axel şi Chris, sĂ®nt copii-minune ai muzicii, virtuozi ai viorii şi respectiv pianului. Dar Ă®n vreme ce Axel e un Ă®nger care interpretează totul parcă Ă®n transă, sub puterea unui talent irepresibil, Chris e geniul cartesian, care studiază cele mai mici amănunte, efecte tehnice, e obsedat de premii şi medalii. Cei doi cresc aproape ca fraČ›ii pĂ®nă cĂ®nd un incident major Ă®i separă: Ă®n timpul unui concurs acvatic, Chris observă că Axel se află Ă®n dificultate şi e Ă®n pericol să moară Ă®necat. După o scurtă ezitare, alege să-i Ă®ntoarcă spatele şi să cĂ®ştige concursul. Anii trec, Chris se consideră asasinul lui Axel, abandonează pianul, Ă®şi reconsideră toate opČ›iunile de viaț㠺i alege să se ocupe de terapia tinerilor cu probleme, Ă®n căutarea unui drum Ă®n viaČ›ă, şi deschide un centru de reabilitare pentru infirmi Ă®n care foloseşte faimoasa sa metodă de kinesiterapie acvatică. ĂŽn timpul acesta, la Şanhai, un mistrerios Monsieur Lang, afacerist veros, ajunge să strĂ®ngă o grămadă de dolari din tot felul de tripotaje dubioase, Ă®ntre altele vĂ®nzĂ®nd cu succes felurite memorabilia Ă®nfăČ›işĂ®nd pe SfĂ®nta... Rita! CĂ®nd a a juns la un miliard, Axel Lang, supravieČ›uitor miraculos al accidentului acvatic, decide să se reĂ®ntoarcă Ă®n FranČ›a, la Annecy, exact oraşul adolescenČ›ei celor doi, locul unde aşteaptă, fără să ştie ce, un Chris care crede că Ă®şi ispăşeşte păcatul prin binefacerile zilnice. E total greşit, Ă®nsă. Va reĂ®ntĂ®lni un Axel inflexibil, cinic, Ă®mpins să trăiască doar pentru răzbunare. Şi mai ales unul care, Ă®n mod cert, nu a venit acolo ca să-l ierte ştiind că el, Chris, nu se va ierta niciodată. De ce a venit, totuşi, Axel la Annecy? La Ă®nceput, credem că vrea să-l zdrobească pe Chris, a cărui redempČ›iune nu putea, oricĂ®t de sinceră şi de adĂ®ncă, să-i dea Ă®napoi viaČ›a pierdută, sănătatea, vioara... Dar mai apoi e clar că Axel vrea să-şi asume completa posesie a lui Chris, devenit de-acum el Ă®nger, prin remuşcare şi suferinČ›ă, cĂ®tă vreme Ă®n Axel, cum el Ă®nsuşi o recunoaşte, nu mai rămăsese nimic bun, nepervertit, de salvat. Şi iată cum, pĂ®nă la urmă, Abel e silit să Ă®l omoare pe Cain (a se remarca prima literă din numele celor doi protagonişti!), mai mult decĂ®t atĂ®t, să moară Ă®mbrăČ›işaČ›i – cel puČ›in aşa au fost găsiČ›i pe fundul lacului pe care Axel l-a dus pe Chris ca să-l facă să ispăşească ceea ce el credea că mai era de ispăşit... Iar reciful de deasupra lacului, unde au fost găsiČ›i, poartă şi azi numele de Cain şi Abel. ĂŽn sfĂ®rşit, ultima nuvelă, Un amour Ă l’ElysĂ©e ne confruntă cu un cuplu prezidenČ›ial, al FranČ›ei, fireşte, care este tocmai prezentat, pe larg, drept un amour exemplaire, Ă®n cel mai citit şi răspĂ®ndit hebdomadar francez. De fapt apariČ›ia acestui material pilotat o face pe Catherine Morel să-şi dea seama cĂ®t de mult Ă®şi urăşte viaČ›a alături de soČ›ul ei, preşedintele Henri Morel, omul de care se Ă®ndrăgostise Ă®n facultate. Ce rămăsese din tot acel amor şi respect reciproc? Practic, nimic! ĂŽn timp, relaČ›ia lor s-a deteriorat pe măsură ce ambiČ›iile lui Henri au crescut, Ă®mpingĂ®ndu-l la cele mai mizere compromisuri, ba chiar aproape la crimă, căci şi-a montat un aşa-zis atentat ca să cucerească simpatia şi sufragiul popular. Catherine, ea ştie toate astea cum nu se poate mai bine, plus Ă®nghite aproape cu amuzament toate infidelităČ›ile stĂ®ngaci ascunse ale prezidenČ›ialului ei soČ›. Dar oare Henri ce simte? Mai nimic, se pare şi, Ă®ntre alternativa de a recunoaşte patetic că a greşit şi aceea de a nega de la obraz fără să clipească, o alege pe ultima. ĂŽn fond, Ă®l aşteaptă realegerea şi nu are vreme pentru mofturile Catherinei. Totul pĂ®nă cĂ®nd ea Ă®i spune franc că nu-l mai iubeşte, şi asta de foarte multă vreme, iar că infidelităČ›ile lui, departe de a o face să sufere, o lasă cel puČ›in indiferentă („je suis ravie que d’autres femmes accomplissent un travail dont je n’ai plus envie”). Lovitura de graČ›ie a fost dată: orgoliul lui Henri e adĂ®nc rănit. Vrea un divorČ› imediat, ca să-şi poată reface figura de solitar pĂ®nă la alegeri, dar Catherine Ă®i răspunde calm că nu-l va căpăta, că singura ei răzbunare va fi să rămĂ®nă cu el. Urmează două suspecte accidente, cel de-al doilea aproape fatal pentru Catherine care ştie atĂ®tea. ĂŽn spital, unde Catherine se află cu un picior Ă®n ghips, Henri neagă orice amestec, punĂ®nd totul pe şocul sub care se află soČ›ia lui. Ea Ă®i spune Ă®nsă răspicat că ştie exact cine e Ă®n spatele accidentelor şi că dacă, Doamne fereşte, ceva rău i se va mai Ă®ntĂ®mpla, o scrisoare lăsată unei persoane de Ă®ncredere va apărea Ă®n presă, devoalĂ®nd şi organizarea asasinatului din strada Fourmillon şi Ă®ncercările de eliminare a ei, singura Ă®n stare să arate adevărata faČ›ă a preşedintelui. Henri fumegă, Ă®ncearcă din nou să obČ›ină un divorČ› care Ă®i e Ă®n continuare refuzat dar este, practic, legat de mĂ®ini şi de picioare. ĂŽntĂ®mplarea (oare există, cu adevărat, ea?) vine Ă®n ajutor. Acelaşi doctor care o anunČ›ă pe Catherine că fractura ei s-a vindecat perfect Ă®i aduce şi vestea că analizele ei de sĂ®nge au depistat un cancer extrem de avansat. E o lovitură de fulger, cu reacČ›ii imprevizibile pentru amĂ®ndoi. Catherine, la puČ›ină vreme, după ce tratamentele se dovedesc neputincioase, e mutată Ă®ntr-o facilitate pentru muribunzi – La maison de Rita, numită astfel după sfĂ®nta patroană a cauzelor disperate.... Parcă Ă®mpăcată cu sine, Ă®ncepe să aibă o teorie personală despre boala ei neiertătoare: „Un cancer c’est un accident, Madame!” Ă®i spune o infirmieră. „Non, c’est une consĂ©quence. Le cancer est parfois la forme que prennent les secrets qui pèsent trop lourd”. Apoi intră Ă®ntr-o tăcere cvasi-totală, cere un carnet Ă®n care Ă®şi va scrie memoriile – veste care, transmisă cu promptitudine de către serviciile secrete lui Henri, Ă®l umple pe acesta nu de puČ›ină Ă®ngrijorare. Aflat Ă®n plină campanie, nu are prea multă vreme să se gĂ®ndească dar, de cĂ®te ori apucă un moment liber, se duce să o viziteze pe Catherine faČ›ă de care se poartă cu o tandreČ›e exemplară. Pe măsură ce realegerea lui Henri devine tot mai mult realitate – ajutată şi de simpatia populară stĂ®rnită de drama personală a preşedintelui -, starea de sănătate a Catherinei se Ă®nrăutăČ›eşte. Conştientă, Ă®ncă, Ă®i refuză lui Henri accesul la jurnal, spunĂ®ndu-i, enigmatic, că Ă®ntr-o zi Ă®l va citi. Moare exact Ă®n ziua realegerii lui şi, cu toate eforturile poliČ›iei secrete, nu se găseşte nici urmă de jurnal Ă®n La Maison Rita. Henri aşteaptă ca de la o zi la alta scandalul să pornească, fie prin publicarea Ă®n presă a acelei scrisori menČ›ionate de Catherine, fie prin aceea a jurnalului. Trece de la ură la neputinČ›ă, apoi la un soi de Ă®nČ›elegere, e aproape Ă®mpăcat cu voia destinului cĂ®nd află că jurnalul se află la Londra unde tocmai se va publica. ĂŽşi trimite şeful servicilor secrete să-i facă rost urgent de un exemplar. Acesta se Ă®ntoarce cu ochii plini de lacrimi: e clar că a citit! Henri citeşte şi el şi nu-şi poate crede ochilor. Jurnalul se numeşte L’Homme que j’aimais şi e o declaraČ›ie totală de dragoste şi Ă®nČ›elegere, de admiraČ›ie şi recunoştinČ›ă faČ›ă de Henri Morel. ĂŽnchinzĂ®nd cartea plĂ®nge şi el şi Ă®şi dă seama cĂ®t de mult o adoră de Catherine. Dispar toate metresele, duce o existenČ›ă exemplară, se retrage apoi din viaČ›a publică, se dedică actelor de caritate şi Ă®ncurajare a artei moderne – marota Catherinei! – şi Ă®şi scrie memoriile foarte bine primite de public şi intitulate ... Un amour exemplaire. Nu ştim, de data asta, ce va fi combinat SfĂ®nta Rita şi cine a suferit o conversiune Ă®n tot acest proces: Catherine care se răzbună oare prin dragoste, ori e Ă®ntr-adevăr sinceră Ă®n recuperarea sentimentelor pierdute? Sau Henri Ă®ntre dorinČ›a de o elimina, chiar fizic, pe Catherine din viaČ›a lui şi revelaČ›ia că o adoră, odată ce generozitatea ei Ă®l recucereşte? Poate că, de fapt, nu are nici o importanț㠖 şi cu atĂ®t mai puČ›in contează opinia autorului despre ceea ce a scris (volumul se Ă®ncheie cu un Jurnal de creaČ›ie a cărČ›ii). Textele lui Eric-Emmanuel Schmitt sĂ®nt toate plurivoce, deschise larg interpretării cititorului. Schmitt e un moralist, fără nici o Ă®ndoială, dar nu unul normativ şi nici prescriptiv. OpČ›iunea, liberul arbitru, tema salvării Ă®l apropie de umanişti precum Camus dar şi existenČ›ialişti precum Sartre. ĂŽnsă la el captivant nu e numai ce se spune, dar mai cu seamă cum e spus. ĂŽn sensul acesta, de la AndrĂ© Gide la Romain Gary, Schmitt se găseşte Ă®n cea mai ilustră galerie a stiliştilor de limbă franceză. Există multe formulări aproape aforistice, citabile oricĂ®nd Ă®n afara contextului, ca veritabile perle – ceea ce nu e puČ›in Ă®ntr-o literatură ca aceea franceză, atĂ®t de Ă®namorată de stil şi diferenČ›ă. Prozator şi dramaturg, Schmitt Ă®mparte o serie de trăsături cu Cehov, Pirandello, dar şi cu Maupassant, Flaubert şi Girodeaux. Lucrul nu e Ă®ntĂ®mplător: nuvela, spune Ă®ntr-un loc el Ă®n Jurnal, e genul cel mai convenabil pentru dramaturg pentru că nuvelistul are senzaČ›ia că Ă®şi conduce cititorul, Ă®i impune prima frază pentru a-l ghida cum vrea el către ultima, fără prea multe escale, Ă®ntr-un fel ca Ă®n teatru. Adevărat sau nu, mai e un element comun aici. Nuvelele lui Eric-Emmanuel Schmitt au toate ceva esenČ›ialmente dramatic, dincolo de savanta artă a dialogului. Impuritatea cenuşie a vieČ›ii cotidiene, aceea de care se ocupă el cu precădere nu e tragică, dar profund dramatică este. Schmitt lasă tragicul să se consume la extremele pure ale albului şi negrului absolut, ale binelui şi răului conceptual – nu e domeniul lui. ĂŽn schimb Ă®n ceea ce este specialitatea lui, Schmitt e impecabil: moralist de bună tradiČ›ie franceză, nu exclude ironia şi multe din piesele lui – dramatice sau Ă®n proză – ar putea uşor cădea Ă®n ridicol sau nesemnificativ dacă nu am bănui mereu un mic zĂ®mbet ironic pe buzele epice ale celui mai recent premiat Goncourt pentru nuvelă. Copyright 2010 D. R. Popa
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy