Citesc. Promisiunea din prefață va fi ținută? Aștept... Până la final.
Inițial am dubii pentru că mă întreb cât la sută din poveste s-ar mai fi scris dacă “ea” ar mai fi trăit să poată confirma? Am senzația aia de suspiciune, de genul “după război mulți viteji se-arată”.
În celălalt taler atârnă gingășia sentimentelor post mortem, într-un fel cu totul dezinteresat de eventuala ei opinie, sau al vreunui privilegiu posibil obținut, oricum nerelevant acum.
Pentru prima dată în viață mâzgălesc cu pixul o carte pentru că simt nevoia reflexivă de a confirma prin gestul ăsta, ceva ce citesc. De fapt, cred că subliniez anii mei de tinerețe, simt nevoia(plăcută?) de a-mi, de a-ți, de a ne și mai presus de toate, de a le semnala celor ce, har Domnului! n-au avut parte de acele realități (înfricoșătoare, dar și plăcute, frustrante, dar și umilitor acceptate).
Suntem oare, un popor cu vocația umilinței?
Deși diversificați ca indivizi, era între noi (generația) un liant pe care nu l-am conștientizat decât “după”. Probabil că asta este valabil pentru orice rând de generații, dar eram atunci cu toții, copii orfani ai aceleiași mame, abuzați de un tată de-al doilea, sau de aceeași soartă mașteră. Trăiam cu toții în același abstract pâclos în care ne izbeam bezmetici de tabuuri, motiv pentru care ne adunam unii-ntr-alții, sau credeam într-un fel inocent că “ținem aproape” când, de fapt era vorba doar de o consecință dată. O turmă de oi adunată de frica haitei de lupi ce-i dă târcoale. Mulți dintre acești lupi erau tot niște oi, dar în piele de lup pentru că acționau din frică.
Cine era mai vinovat – oaia sau lupul deghizat? Dar, ce s-a schimbat de atunci?!...
Hmmm... aștept să văd dacă restul confirmă. La fiecare idee general valabilă, inevitabil mă întreb: “oare, eu ce făceam în timpul ăla?”. Trebuie să recunosc, îmi duceam ca atâția alții, suferința pe picioare, ca pe o boală cu care m-am născut, ca pe o cocoașă pe care o căram zi de zi... într-o țară a cocoșaților.
- Da, îmi place ce citesc pentru că la aproape fiecare propoziție dau în gând o replică, de parcă aș depăna cu cineva, amintiri comune - “ți-aduci aminte când...?”, sau “tu cum ai... atunci când... ?”. E despre mine, e despre noi ăia care, într-o dimineață după ce dansasem twist și hustle la un ceai în casa unor frați, necunoscuți prieteni ai unor prieteni, mergând pe jos pe Splai am aflat că “a căzut” și Sf. Vineri! Brâncovenescul căzuse deja. Se pregătea perimetrul cu case domnești din Uranus - 13 Septembrie - Izvor. Se pregătea cu jale, cu sinucideri și atacuri de cord, cu drame tulburătoare.
… Și, cu toate acestea, noi am continuat să ne mai sărutăm, să ne dăm rendezvous la ceasul Universității, să dorim fleacuri, învățați să trăim din puțin, fără mofturi și, mai apoi din ce în ce mai prost: ”...viața e un coteț – asta nu ne împiedică să ne intereseze spiritualitatea, ADN-ul, antropologia și filmele franțuzești”.
- Vremuri tulburi pe care le cristalizam prin însăși tinerețea noastră inconștientă; erau cocoașa noastră comună pe care o duceam în spate ca pe un dat natural. Mulți dintre noi nici nu știam că în aceeași lume trăiau tineri ca noi fără cocoașă.
- Ascultasem la culcare ”Noapte bună, copii”, “De dragoste”, “Tableta de noapte”, "Serata muzicală"... asta, când nu citeam la lanternă, sub pături evitând blamul părinților, devorând... orice, tot!
- Am trecut uimită prin momentul morții lui Dej, derutată de lacrimile părinților (și ei, copii inocenți politic), ce pișau ochii cu sinceritatea și spaima cu care plângi singurul părinte cunoscut.
- Defilările deveniseră un alt sine qua non ca și cocoașa – era greu, era inuman, era sufocant, era inevitabil. Din cauza arșiței din iulie- august, cădeau tinerii pe stadioane ca popicele, fără a trezi consecințe sau conștiințe.
- Nimic în afara spectacolului de recunoștință adresată supremului fiu, nu era mai special, totul era un gri uniform și diform cu miros de nădușeală și neputință colectivă.
- Șampanie? Exaltare?!... Vă amintiți definiția șampaniei? - era licoarea pe care o bea poporul prin reprezenții lui”.
Pentru întâia oară am trăit exaltarea în '89, în “marea învălmășeală”. Aveam deja 34 de ani, un copil, un buchet anemic de amintiri dar și lespezi grele, moștenite pe buze.
- Muzica occidentală era pentru premianți, făceau rost de ea doar rebelii, aceia care riscau blamul societății socialiste multilateral dezvoltate. O ascultam și noi ăștilalți, prin curtoazia lor. Dacă eram suficient de curajoși să ne afișăm cu ei. Erau pe atunci niște scule Tesla, obiecte rare, “de la pachet”. Cine avea așa ceva era automat uns șef de trib.
…..........................
- Constat mici discordanțe – nimeni nu spunea "week end" (însăși noțiunea era pentru noi inexistentă, sâmbăta fiind zi de lucru), "infrastructură", sau "ok!". Cel puțin, nu cei din jurul meu. Evident, sunt habitudini ale autorului din anii ulteriori povestirii, dar asta mă scoate din epocă în timpul lecturii.
- Cele trei-patru trivialități întâlnite pe parcursul lecturii, au menirea clară de autentificare a vârstei personajelor. Deși neaoșe, ele nu șochează, sunt puse la locul potrivit și dau naturalețe personajelor.
- Pag. 122 – indiscutabil, puterea seduce! Pe unii îi pune la pământ, alții se schimbă fundamental, numai cei cu adevărat puternici fac față șuvoiului de tentații. “Mulți chemați, puțini aleși!”.
- Autorul recunoaște cu admirabilă sinceritate sâmburele interesului său inițial, care nu este erotic. Mai întâi este teama de repercursiuni, în cazul în care n-ar reacționa la “butoanele” prin care este manipulat. Abia apoi, iluzia unor promisiuni de mai bine, se transformă treptat, printr-o reacție de sublimare, în atracție erotică.
- Cred că atunci când i-am împușcat pe “ei”, ne-am ucis de fapt, frica. Probabil că dacă n-o făceam, am fi continuat s-o simțim pe șira spinării ca pe un animal feroce scăpat din cușcă, ascuns undeva înapoia memoriei noastre, dar încă în stare să sfâșie.
- Mi se pare un text omagiu care în perspectiva timpului scurs nu te mai revoltă. Te face să regreți chiar - că “săraca fată bogată” nu mai este ca să se bucure de această tandrețe postumă și sinceră. Despre ea nu doresc să-mi exprim părerea, măcar pentru că presupun că a suferit nemeritat de mult doar pentru nenorocul de a se naște ca “fiică a faraonului”. Aș vrea să știu ce tânăr având oportunitățile respective, le-ar fi refuzat!?
- Mă întreb cu tristețe câți dintre cei din afara generațiilor de sacrificiu (nu prea sunt de acord cu formularea asta, pentru că orice generație din '40 până azi, a fost supusă la diverse sacrificii), mă întreb deci, câți înțeleg cu adevărat grozăvia, pericolele la care eram expuși, “supleantul” fiind doar un exponent din punctul ăsta de vedere - cu cât mai aproape de flacără, cu atât mai vulnerabil.
Câți pot pricepe azi, extazul nostru de atunci produs de aroma de cafea adevărată?!... În contrapunere - programele tv., lumina și apa caldă cu program, lipsa produselor cele mai banale de igienă, frigul sau riscul unui chiuretaj clandestin?!... Toate astea pe timp de pace!
Mai departe...
- Reușește cu subtilitate să mă facă să cred că-mi permite să-i cotrobăi tot labirintul interior , pavat și căptușit cu trăiri intime (dacă-i interior, cum altfel?!), cu motivații și raționamente la prima mână. Aproape că îi devii recunoscător pentru generozitatea asta cu care își exhibă viața personală, într-un context inedit la care altfel, muritorul de rând n-ar fi avut acces.
- În tot romanul (se confirmă decisiv la final), cea mai gravă trădare ar fi fost pentru “fata puterii”, ca el să vrea să fugă... Mai gravă decît dacă n-ar iubi-o, poate!
- Autorul (de data asta!) mi se pare demonstrativ indicând locul acelui semn din naștere al fetei, de parcă ar vrea să atragă atenția: “gata, asta îngroșată e linia cu care delimitez fabulația de realitate – eu, chiar am cunoscut trupul Zoiei Ceaușescu! Iată dovada!”... și probabil chiar e reală.
- Frica de ușurința cu care ar putea aluneca în compromis, de abandonare a verticalității și, care apare obsesiv (cu valoare de crez) pe tot parcursul romanului, îl împinge la fuga din țară mai tare decât curiozitatea de a cunoaște gustul vieții libere.
….....................................
- Desigur e un roman, nu reportaj și nici măcar jurnal. Este o povestire metaforizată, cu accente autobiografice. Dar, abia pe ultimele două pagini am senzația clară a unei sinonimii cu alegoria. Nu cred că povestea lor a fost întocmai, dar esența e redată cu ajutorul acestei povestiri simbol, reducția fiind făcută nu numai din nevoi stilistice, sau datorită unei realități prea stufoase. Lucrurile nespuse, cele “de sub tejghea” rămân întotdeauna doar pour les connaisseurs!
Concluzia finală îmi place maxim! Este pe deplin în legătură cu spiritul celor scrise anterior și are valențe profund filozofice: “Unește-ți ritmul pasului cu ritmul unduirii punții și-ți vei găsi ritmul firesc...”

18 dec. 2012