Situația autorului de haiku este una delicată. Dacă luăm în considerație ceea ce numim momentul haiku, clipa în care a simțit revelația (satori în japoneză), atunci este clar că surpriza sau uimirea îl lasă mut – adică fără cuvinte. Dacă n-ar simți nevoia să comunice și altuia neașteptata sa descoperire, el ar putea rămîne o veșnicie în acea amuțeală nirvanică care-și e suficientă sieși. Ceva însă nu-l lasă să păstreze doar pentru el ceea ce a aflat.

Odată cu ceea ce a surprins, el a-nțeles și că dezvăluirea s-a petrecut fără cuvinte. În taină. Pe calea unui contact nemijlocit cu lucrurile. Ceea ce i s-a comunicat a fost resimțit direct, spontan, fără explicații sau comentarii (verbale). Doar prin prezență și manifestare, prin postură și gesturi – prin simpla existență autentică a lucrurilor sau a ființelor la care a luat seama, pe care le-a băgat în seamă. Și de care e astfel îndrituit să de seamă. Fără măcar să vrea, s-a pătruns de o taină și acum trebuie musai s-o spovedească.

Ironia face ca situația să fie aceeași cu cea pe care o noteză cu umor inscripția deja consacrată așezată sub o pictură sau caricatură mai mult decît elocventă: fără cuvinte. Dacă, de obicei, titlul altor producții de același fel pare necesar și util ca un fel de aluzie care să-l ghideze pe privitor în descifrarea sensului celor privite, acest fără cuvinte vrea să spună că, de data asta, înțelesul sare de-a dreptul în ochi. Lucrurile spun de la sine ce-i de spus, nu e nevoie de cuvinte. Iată o ilustrare:

deodată macii
dincolo de zidul vechi –
restul tăcere

Șerban Codrin

Ivirea neașteptată a macilor este simultană cu amuțirea privitorilor. Partea a doua este un substitut, în variantă shakespeare-iană, al expresiei fără cuvinte. Autorul a surprins într-o singură imagine opoziția grăitoare dintre prospețimea vitală a macilor și patina zidului îmbătrînit. Sensul celei de a doua părți este să ne mai ofere un contrast, acela dintre elocvența aprope suverană a lucrurilor și umilitatea asumată de cel ce le ascultă fără grai.

Vă ofer în continuare și o variantă ironică, compusă special pentru această exemplificare, a impactului celor ce sar, de data asta la propriu, bătăios, în ochi:

fără cuvinte –
din goana bicicletei
o muscă în ochi

De obicei însă, această întîlnire față în față cu lucrurile are, pentru cine este sensibil la acest gen de comunicare, și un efect recuperator. Este ceea ce ne comunică poemul de mai jos:

pe foaia goală
doar un creion fără vîrf –
ninge ca-n povești

Maria Tirenescu

Putem înțelege abdicarea, cel puțin pe moment, a artistului în fața ninsorii fabuloase. Stihia l-a învins. Este însă o înfrîngere a cărei umilitate și-o asumă. O ascultare smerită a ceea ce se poate afla dincolo de cuvinte – cuminecarea.