Am ieșit într-o seară pe geam și am zărit singurătatea. Oamenii treceau grăbit spre casă. Teii își legănau plictisiți frunzele și eu priveam din lumea mea o altă lume. Eram atât de singură în mijlocul unei lumi atât de pline de viață. Fiecare își vedea de problemele lui, iar pe mine mă ofilea singurătatea. E greu, când înconjurat de atâta viață, să te afli singur. Am privit cu coada ochiului spre cuvinte și ele mi-au făcut semn să pătrund în lumea lor. Ele s-au dovedit un bun tovarăș, indiferent de situație. Am coborât în interiorul ființei mele și-am început să scriu, dar de această dată despre singurătate.
O să privesc pentru început, preÈ› de o clipă, singurătatea ca pe o posibilitate de a-È›i înÈ›elege sufletul „Singurătatea este o operă de convertire la tine însuÈ›i.“ (Emil Cioran)
Pentru a-È›i înÈ›elege fiinÈ›a trebuie să te înarmezi cu foarte multă răbdare, să priveÈ™ti obiectiv spre abilitățile tale, să ai încredere în tine. Doar aÈ™a vei reuÈ™i să parcurgi drumul vieÈ›ii tale È™i să-È›i vezi visul încununat de razele desăvârÈ™irii. Până să reuÈ™eÈ™ti a-È›i înÈ›elege fiecare particulă a fiinÈ›ei e necesar să te detaÈ™ezi de tot ceea ce este în jurul tău, să te detaÈ™ezi nu izolându-te de oameni, ci de tot ceea ce este stereotip, mai exact să È™tii a te folosi de singurătate. „FoloseÈ™te singurătatea, dar nu fi folosit de ea.“ (Paulo Coelho)
Atunci când te izolezi de tot ceea ce este banal vei înÈ›elege glasul eului tău interior È™i fiecare element ce alcătuieÈ™te cercul existenÈ›ei tale va prinde glas. Rădăcinile te vor îndruma spre statornicie, oricare ar fi intemperiile. Crengile, mugurii È™i frunzele vor plânge o vreme, dar când florile vor prinde rod lumina le va bucura chipul. Tăcerea stâncii îți va grăi despre încrederea în tine, iar unda izvorului îți va călăuzii paÈ™ii spre „Pomul VieÈ›ii“. „Începi să È™tii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.“ spune filosoful Emil Cioran.
Dacă citim cu atenÈ›ie poezia „Singurătate“ a scriitorului George Topârceanu descoperim prin tăcerea naturii sufletul omului ce aÈ™teaptă să vadă primăvara. „Prin luminiÈ™ul crângului tăcut, / De-atâta vreme nimeni n-a trecut.“ Am putea asocia luminiÈ™ul unei fiinÈ›e tăcute, unui suflet ce aÈ™teaptă să fie modelat, ce aÈ™teaptă un îndemn spre muguri, spre hărnicie È™i roade bogate. Iarna i-a amorÈ›it simÈ›urile È™i aÈ™teaptă să fie redescoperit. „Copacii goi, în lunga nemiÈ™care. / Pe umbra lor ce stă-nălÈ›ată în picioare. / Arar ajunge până-aici / O pasăre cu aripile mici. / Și glasul ei răsună în liniÈ™te prea tare.“ Pasărea ar putea să fie simbolul înălțării, al creaÈ›iei ce înÈ›elege È™i biruie singurătatea, ideile ce se nasc în suflet È™i prind glas. Umbra e doar o filă pe care copacii, niÈ™te cuvinte ce aÈ™teaptă cântecul păsării, își imprimă chipul. Cea care înÈ›elege singurătatea luminiÈ™ului, a crengilor fără de muguri este primăvara „Dar Primăvara, care È™tie tot, / Va risipi prin iarba dimprejur / Scântei de-azur/ […] / Vor creÈ™te ciucuri albi de mărgărit.“ Primăvara e cea care dă glas mugurilor, e fiinÈ›a descoperită după o iarnă lungă.
Mihai Eminescu în poezia „Singurătate“ se izolează în cameră, o cameră ce ar putea reprezenta universul interior al scriitorului È™i afirmă că omul de geniu pentru a arde are nevoie de singurătate „Ah! De câte ori voit-am / Ca să spânzur lira-n cui / Și un capăt poeziei / Și pustiului să pui.“
George Bacovia, poet simbolist, în lirica sa abordează sentimentul singurătății. ÃŽn „Plumb“ stă „singur în cavou“, în propria carapace, în timp ce toate care păreau cândva vii, înflorite, i-au întors spatele „Dormea întors amorul meu de plumb, / Pe flori de plumb È™i-am început să-l strig.“ Florile verii au devenit de plumb È™i tot ceea ce-i anima sufletul cu surâsul dragostei într-o lume a deÈ™ertăciunii s-a năruit. Poetul, deÈ™i stă lângă acea imagine a trecutului, își descoperă focul lăuntric „Stam singur lângă mort ... È™i era frig ...“ Frigul, teama de tot ce s-a pierdut, de moarte, dă glas singurătății. „Singurătatea ... / Ochiul tău / PriveÈ™te îngheÈ›at / ÃŽn ochiul gândului / Neîmpărtășit.“ (George Bacovia, Singurătate, nu te-am voit) George Bacovia se simte prizonierul singurătății, într-o oarecare măsură È™i aÈ™ putea afirma că împărtășeÈ™te aceeaÈ™i convingere a scriitorului Mihai Eminescu ce afirmă că soarta celor care au ceva de spus e sinonimă cu singurătatea.
Și scriitoarea Gina Zaharia a observat că cel mai bine te descoperi pe tine în singurătate. Ea a fugit de singurătate, dar s-a identificat prin aceasta „Am fugit de singurătate / apoi am bătut / în propriul meu suflet / ca-ntr-o ușă închisă.“
Any Drăgoiu în „Bolnavă de singurătate“ ucide floarea de altă dată ce i-a adus durere „Rup florile / È™i le calc în picioare.“
Scriitorul Vasile Voiculescu asociază singurătatea nopÈ›ii. Personificată „Singurătatea se scoală-ngândurată / È™i umblă, visătoare, pe streÈ™ini de-nălÈ›ime. / [...] / Dă drumul unei pietre È™i-ascultă, -ncremenită / Cum bubuie-n adâncuri pân nu se mai aude,“ în timp ce Bucegii dorm „adânc“ Noaptea, singurătatea, tăcerea, pe urmă căderea pietrei în adâncuri te duc toate cu gândul la moarte.
Moartea aduce după sine frica, nesiguranÈ›a È™i astfel am putea privi singurătatea nu doar ca pe o descoperire a sinelui, ci ca pe un curaj sau ca pe o teamă de neființă. „Mi-e groază de singurătate, păstraÈ›i-mi, vă rog, un loc în groapa comună.“ spune Vasile Ghica, iar Charles Caleb Colton afirmă că „Să îndrăzneÈ™ti să trăieÈ™ti singur este un curaj foarte rar, mulÈ›i ar prefera să-È™i întâlnească cei mai răi duÈ™mani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată.“
Dacă e vorba de curajul de a trăi singur, omul din popor, țăranul, a dat dovadă de mult curaj atunci când soarta s-a dovedit nemiloasă. Scriitorul Ion Agârbiceanu care a prezentat realist viaÈ›a oamenilor de la È›ară cu toate neajunsurile ei a surprins È™i tăria unor oameni de a trece peste toate amărăciunile sorÈ›ii. Fefeleaga, din povestirea cu acelaÈ™i nume, după moartea soÈ›ului ei, înÈ›elege că nu oamenii ce au fost prezenÈ›i la înmormântare o vor ajuta, ci calul Bator, aÈ™a că, Fefeleaga, Maria Dinului, singură, punându-È™i nădejdea în voinÈ›a ei, puterea ei de muncă È™i „calul acela mare, alb“1 pășeÈ™te înainte È™i își creÈ™te copiii, cinci la număr, care erau bolnăvicioÈ™i, iar când împlineau vârsta de cincisprezece ani mureau. Odată cu moartea ultimului copil, PăuniÈ›a, Fefeleaga îl pierde È™i pe Bator, îl vinde ca să cumpere cele necesare înmormântării, rămânând să-È™i petreacă ultimii ani din viață în singurătate È™i durere. „În ochii bătrânei se iviră a treia oară lacrimi, È™i, ca într-o fulgerare, întălese păcatul ce-l face, despărÈ›indu-se de calul ce-a ajutat-o o viață întreagă. Dar zadarnic! Dânsa nu mai avea ce face cu Bator. De câte ori l-ar fi văzut È™i-ar fi adus aminte de lungul È™ir de morÈ›i – da, de morÈ›i, căci vede ea că pentru ei a lucrat - È™i n-ar fi putut răbda. SimÈ›ea că prietenia aceea aproape neomenească, ce a avut-o față de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos È™i-a iubit copilaÈ™ii. Și totuÈ™i, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, PăuniÈ›a n-ar avea nici sicriu vopsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe.“ 2 Bator, cu toate că a fost o ființă necuvântătoare, È™i-a ajutat stăpâna până în ultimul moment, asemenea celui mai bun prieten, iar când aceasta a hotărât să se depărteze de el să aducă È™i mai apăsat singurătatea peste acea prietenie de o viață, „calul nechează întâia oară, după o tăcere de o grămadă de ani.“3
ÃŽn „LuminiÈ›a“ scriitorul Ion Agârbiceanu surprinde sărăcia cruntă a oamenilor de la È›ară. Baba Mâia avea în casă „o luminiță de ceară“4 pe care o păstra pentru momentul în care „va fi să moară“5, „să aibă È™i ea ce È›ine în mână, ca să-È™i vadă calea luminoasă.“6, să respecte obiceiurile È™i tradiÈ›iile Momentul morÈ›ii a găsit-o singură pe baba Mâia, fără fata sa Salvina, dar mai mult decât atât, nu a avut parte nici de căldura lumânării ce i-ar fi alinat singurătatea morÈ›ii „Deodată, însă, baba Mâia schimbă ochii È™i-i umplu de spaimă. SimÈ›ea cum vine ceva, rece È™i greu, ca o povară strivitoare. ÃŽntinse mâna, dar n-ajunse luminiÈ›a de ceară. Se oțărî cât putu, dar luminiÈ›a căzu pe podele. Junghiul ce-l simÈ›ise o prinse, o-ncârligă, dar bătrâna se zvârcolea mereu, s-ajungă luminiÈ›a de ceară. AÈ™a, frământându-se, căzu pe podele È™i muri, cu mâna întinsă după luminiță.“7 Moartea a venit peste bătrână ca un junghi È™i nu a avut parte de singura mângâiere, luminiÈ›a de ceară ce a păstrat-o cu atâta sfinÈ›enie pentru clipa fatală.
Jandarmul din nuvela cu același nume a scriitorului Ion Agârbiceanu a fost mereu un singuratic, nu-i plăcea să socializeze cu cei din jur. A avut parte și el de o frântură din ceea ce am putea numi dragoste, momentele în care a avut-o alături pe Veronica. Neîncrederea în persoana draga, dar aici aș putea spune în propria-i ființă, pentru că doar când nu ai încredre în tine, nu poți avea încredere în cei ce-ți sunt alături, pe urmă războiul, i-au provocat nebunia. Alerga singur prin păduri și aduna bureți pentru ca Veronica să nu-l otrăvească și să împărtășească aceeași soartă ca soțul femeii ce a murit înveninat, o supoziție greșită a lui. Tot în singurătate, în podul grajdului, și-a găsit sfârșitul.
Din teama de singurătate, îndrăgostiÈ›ii de razele vieÈ›ii, unii își caută prieteni pentru a le fi alături în momentele de cumpănă. Emil Gârleanu în opera literară „Frunza“ surprinde prietenia dintre frunză È™i o pasăre, un scatiu cu aripile verzi. Frunza ocrotea pasărea de căldura solară, iar pasărea o răsplătea cu al ei cântec vesel. ÃŽn toamnă, când frunza È™i-a simÈ›it sfârÈ™itul aproape, È™i-a dorit ca prietena să-i fie alături, să o ajute. Aceasta a apărut o clipă spre bucuria frunzei, dar s-a aÈ™ezat pe o altă ramură, pe urmă a lovit frunza cu vârful aripii, iar frunza care cu greu se mai È›inea de ramura vieÈ›ii, a căzut moartă.
Durerea morții a fost de un infinit de ori mai mică ca durerea ce i-a pricinuit-o prietena ei de-o vară, ca durerea singurătății în care s-a găsit în ultima clipă. Cea pe care a ocrotit-o punând atâta suflet, la final, când frunza nu i-a mai fost de folos, i-a întors spatele.
O situaÈ›ie asemănătoare întâlnim È™i în opera literară „Privighetoarea“ a scriitorului Ioan Al. Brătescu VoineÈ™ti. Privighetoarea l-a mângâiat pe Iorgu cu melodiile ei. Acesta, neglijent, a uitat o râmă în cârligul undiÈ›ei, iar cântăreaÈ›a a sfârÈ™it tragic, cârligul s-a înfipt în gâtul ce scotea sunete fermecate. S-a chinuit singură în clipa morÈ›ii să scape de fierul ce-i pricinuia durere È™i nimeni din cei ce ar fi trebuit să-i fie recunoscători pentru concertele de odinioară nu i-a fost alături.
Pentru unii singurătatea înseamnă libertate, o evadare din tumultul cotidian, o liniÈ™te interioară, meditare, răspuns la nevoile personale „Singurătatea, chiar izolarea de lume, uneori îți dă sentimentul de libertate, de siguranță, de liniÈ™te“ (Victor Duță) „Cel care trăieÈ™te în pustie își poate face propriile legi.“ (Publius Syrus)
În cartea Facere Dumnezeu i-a creat bărbatului, lui Adam, pe Eva, pentru a nu fi singur.
Aș mai putea spune că singurătatea înseamnă egoism, dacă în dorința de a-ți împlini unele nevoi personale te izolezi de cei care ți-au fost mereu alături, indiferent cât de greu ar fi fost momentul vieții tale.
Multe se pot spune despre singurătate, despre acea izolare a ființei, acea detașare de tot ceea ce te înconjoară. Important este ca singurătatea să nu aducă cu sine amărăciune, ci fiecare s-o folosească în a-și descoperi adevărata cale a sufletului.

Note:

1. Ion Agârbiceanu, Jandarmul nuvele și povestiri, Editura ALLFA, București, 2001, pag. 280.
2. Idem, Ibidem, pag. 284.
3. Idem, op. cit., pag. 284.
4. Idem, op. cit., pag. 287.
5. Idem, op. cit., pag. 287.
6. Idem, op. cit., pag. 287.
7. Idem, op. cit., pag. 292.

Ana-Cristina Popescu