vară toridă –
în telefon doar ploaia
pare aproape

Eduard Țară

Un cititor versat simte ceea ce comunică un haiku în mod sincretic, adică reunind și contopind cu lejeritate elemente și situații eterogene. Înțelegînd și savurînd spontan înțelesul global al poemului. Recitirea și evidențierea treptată și analitică a straturile lui și a felului în care ele se întrepătrund pentru a realiza complexitatea întregului aduce însă totdeauna satisfacții suplimentare.

O citire inocentă, parcurgînd poemul, poate înțelege fără efort că în arșița îndelungă a verii se simte nevoia presantă a ploii. Acesta ar fi fundalul, pe care partea a doua improvizează variații: în/la telefon, se pare că ar fi anunțată ploaia mult rîvnită. Se apropie. Sau e doar o părere?

Trebuie remarcat stilul eliptic în care telefonul schimbă totuși macazul. E punctul de inflexiune al compoziției, în care formularea în telefon (și nu la) produce deja o deplasare a locului acțiunii. Apare o locație nouă și ciudată, care deturnează interesul implicit către convorbirea telefonică și personajele implicate în ea. În telefon doar, introduce o restricție, o îngrădire: trama, intriga nu mai e cea de afară, s-a retras în intimitate.

Cuvîntul doar este scîndura de salt care transfigurează elementele anterioare. În mod alegoric, vara toridă e doar dubletul celei sufletești, a secetei interioare a unuia dintre convorbitori, ploaia (pe care noi n-o auzim) trebuie să fie cuvintele răcoritoare pe care vocea interlocutorului le picură ca un balsam pe sufletul pîndit pînă-n acel moment de uscăciune. Ploaia din telefon este autentică și eficace, vara de afară mai poate să aștepte.

Un singur cuvînt cu înțeles nominal, telefonul, cu ajutorul unei prepoziții, în, și a două adverbe, doar și aproape, a construit din aluzii, folosindu-se de un transfer alegoric, o scenă și o situație inexistente explicit. Ne-a dat, în stil eliptic, doar niște minime indicii. Suficiente însă pentru a ne ghida imaginația.

Sau m-am înfierbîntat eu prea tare?