Fericirea ne face eroi, când luptăm cu simulacrele și o împărțim tuturor semenilor, sau proscriși, când invidia secționează discordia și urcă până la ura crasă față de posesorul fericirii. Pe când nefericirea activează raționamentele scepticismului în toate, fericirea reliefează în viață superlativul prodigios și așază în centrul ființei triumful continuu.
Fericirea e apanajul celor care-și folosesc curajul ca o glorie în fața lașității , pentru a o extrage dintr-o viață înfricoșătoare refuzând să-i fie uzurpată fericirea care constituie imanența ei. În schimb, viața infestată cu rău ne dăruie cu bunăvoință sardonică, meschină și insolentă, bolile din care încercăm să neutralizăm puseele.
Fericirea întărește echilibrul, armonia și încrederea, și dacă s-ar metamorfoza ar lua forma unei frumuseți desăvârșite, față de care omul pare dizgrațios, diform și malformat.
După ce ai cunoscut o dată fericirea și apoi ai pierdut-o, te încearcă nostalgii covârșitoare, regrete copleșitoare, iar dorința de a fi străbătut din nou de ea, crește paroxistic.
În lipsa fericirii, nefericirea se simte în corp ca o gazdă ce și-a achitat toate datoriile și acum se lăfăie printre stări, emoții, afecte, pe care le devastează cu prezența ei nocivă și funestă.
A căuta fericirea e sinonim cu a bâjbâi după beneficul ascuns în caleidoscopul vieții.