Uimirea de a fi fericit se depune în miezul ființei, creează dependență, și pierderea ei naște un sevraj al nefericirii, maximizându-i efectele nocive și minimizând ambiția ce coordona ființarea aflată în carantina impusă de calamități.
Frustrarea de a fi nefericit, amplifică indignarea până ia forma nedreptății, când cel nefericit dă vina pe viață, lume, semeni, soartă, numai pe el nu.
Nefericirea nu-și poate transplanta arealul în om, dacă acesta nu s-ar afla în mijlocul unor conjuncturi nefavorabile și nefaste.
E bine măcar că nefericirea nu este ireversibilă ca nefiindul, sau ca trecerea timpului în om, toate entitățile care contribuie la funcționarea organismului
și metabolismului îi urăsc suferința în care se înfășoară. Nefericirea nu este agreată, căci manifestăm idiosincrazii la nefericire, iar stigmatul ei îl putem purta toată viața, însă în doze variabile, care o fac să semene uneori cu obnubilarea, alteori cu dezabuzarea și defetismul.
Nefericirea ne face să simțim acut că viața este o luptă continuă cu boala aflată în corp în stare incipientă, căci nefericirea este atee și păgână, pe când fericirea ne face să percepem sacralitatea în noi și ne convertește la religia ei.
Omul e nefericit, de aceea caută fericirea în interiorul lui, încercând să sincronizeze armoniile cu stările plăcute și sănătatea cu activitățile spiritului, și în exteriorul lui prin practicarea de hobby-uri care-i produc satisfacții și plăceri, inducând bună-dispoziție și chef de viață, și când găsește fericirea, este tot nefericit, căci vrea mai mult decât atât. Cel mai bine e să ne mulțumim cu ce avem, căci cu siguranță fiecare om are lucruri pozitive, pe care i le conferă viața.
Dacă ne-am iubi nefericirea, așa cu un bigot îl iubește pe Dumnezeu, am simți dezgust pentru fericire. Totul e chestie de gust, și cum gusturile se acceptă, nu se judecă, noi, ceilalți, care simțim dezgust pentru nefericire, am fi invidioși pe cei care se simt fericiți în preajma nefericirii.