Din punctul de vedere al omului ambițios, suferința este o piedică în calea căutării fericirii, care necesită utilizarea tuturor ambițiilor, și din această perspectivă ambițiile sunt folositoare omului, fiindcă îl impulsionează, motivează și incită, chiar dacă unii cred că ambițiile au ca sursă orgoliul, vanitatea și egotismul, căci omul ambițios își conștientizează genunile, urcă suferința pe steiul ambițiilor și o împinge în genune, cu speranța de a o zdrobi.
Din punctul de vedere al omului care trăiește învăluit în aura umilinței, suferința are ceva arogant, și încearcă să o înțeleagă pentru a o umili, căci aroganța ei îi stârnește idiosincrazii. O suferință cu blazonul triumfului la vedere câștigă prozeliți.
Din perspectiva credinței, suferința este o entitate punitivă, pedepsind omul pentru necredința, imoralitatea, necumpătarea, nechibzuințele și pervertirile sale, căci omul a făcut din canoanele și dogmele creștine un exoteric al îndoielii, blamului, echivocului și confuzului, fiindcă crede că nu avem suficiente dovezi care să sprijine existența lui Dumnezeu.
Din perspectiva armoniei, suferința este o entitate dezarmonioasă, asimetrică și dizproporționată, care se întinde înspre spațiile armoniei, mânjindu-le cu imund, fetid și pestilențial ; suferința produce dereglări în structura armoniei, care nu mai poate evolua înspre desăvârșire și perfecțiune, și capătă simptomele imperfecțiunii, căci în lipsa suferinței, armonia crea sincronizări între vibrațiile spiritului, ale sufletului, ale gândurilor și ale sinelui.