Dacă am încerca să definim conceptul de viață sau de moarte, ar fi practic imposibil. Am putea însă spune că acestea sunt două imensități paralele, ce se alternează întru a construi ciclul existenței. Dar oare ce se află între ele, ar fi oare singurătatea acel pustiu, vid imens ce le contopește? Posibil, și totuși cum arată ea, singurătatea? Cred că ar exista mai multe ipostaze de singurătate, fără a ne axa pe cea fizică sau spirtuală. Omul, care trăiește clipe de singurătate, simte în jurul său un imens gol, un întuneric în care se proiectează obiecte, gînduri și trăiri din care e constituită viața lui. Cîteodată acest întuneric emană căldră, confort, însă de cele mai multe ori totul pare mort și lipsit de sens. Tăcerea totală, care dă senația nesiguranței, fricii este însoțitoarea fidelă a singurătății.
Omul poate fi singur și înconjurat de mulțime, cum ar fi orfanii, care deseori, mergînd pe stradă privesc trecătorii nu din perspectiva societății din care fac și ei parte, ci înglobîndu-i în lumea lor, plasîndu-i în centrul viselor sale, parcă încearcă să determine dacă nu cumva anume această femee este mama lor. Apoi, peste cîțiva ani, ei nu mai cred în împlinirea marelui vis, și totul, cu minuțioasa descriere a potretului ei, casei în care locuiește, a familiei, dispare, de parcă fiind viu acel vis moare. Singurătatea, însă, rămîne pentru veci, golul rece și nemilos, care privește din întuneric de parcă așteaptă să-l copleșească.
Singurătatea este în fond o lume, o planetă creată pentru o singură persoană, care nu o poate ușor părăsi. Această planetă are un cîmp gravitațional enorm, de aceia totul devine de sute de ori mai apăsător și omul de sute de ori mai neputincios. Cîteodată fiind copleșit de singurătate e greu să miști chiar și ochii, iar corpul pare de piatră, de parcă ai avea nevoie de telepatie pentru a comunica. Orice gînd pare atît de real, încît fantasticul nu pare a mai exista și privind din cochilie, prizonierul propriului corp, vezi existentul ce nu mai respiră, fără viață și atunci începi să crezi că și tu te topești, transformîndu-te într-o stană neînsuflețită de piatră.
Însă totuși ce e singurătatea, un motiv pentru a medita sau o stare de spirit, sau poate...?