(continuare la: Feminitatea – esență sau banal construct culturalL)


Am crezut că feminitatea este o temă incitantă și se va vinde ca pîinea caldă. Că „sexul frumos” este interesat de această chintesență care ar putea fi blazonul fiecărui exemplar al genului.

Sigur că poți spune că feminitatea este ceva dat, înnăscut, XX-ul genetic. Ceva care te stigmatizează ca o fatalitate de care scapi cu greu, pentru că, iată, vremurile noastre glorioase te pot ajuta să-ți schimbi după dorință chiar și sexul.

Se termină însă feminitatea aici sau trebuie să depui acele eforturi titanice la care sînt supuse fetele frumoase în epuizante ședințe de modelling? În care învață cum să se fîțîie cu șarm, cum să-și expună, spunînd „cheese”, dantura impecabilă, cum să rostească fraze superbe despre emoționante acțiuni de caritate. Și cîte altele. Mai ales cum să fie inteligente fără să-și facă studiile.

Este feminitatea un dar natural sau este o achiziție obținută cu efort și sacrificii? A fi femeie este ceva care se expune în galantar pentru admirația publică sau este un dar pe care femeia îl ocrotește și îl sporește pentru ca în cele din urmă să îl ofere doar celui ales?

Merită oare să fii feminină chiar dacă nu-l poți obține pe făt-frumosul viselor tale? Poți fi feminină doar pentru tine, ca să-ți onorezi condiția, chiar dacă nu mai speri nimic? Chiar dacă nu există, nici măcar virtual, acel cineva care să îți ratifice feminitatea?

Sau feminitatea este un rang, o noblețe la care nu renunți, de la care nu abdici defetist niciodată? Și pentru care nu pregeți să faci totul ca să îl ții? Noblețea obligă, nu?

Este feminitatea o competiție? Există și concursuri de a fi „doamnă”, „iubită”, „gospodină”, „amantă” etc? Sau este o demnitate la care accezi și pe care refuzi să o pierzi pentru că te-ai degrada ca ființă, ți-ai renega condiția?

Și, la urma urmei, există oare feminitatea sau este doar o gogoriță inventată de bărbați ca să umilească sau măcar să perpelească încă o dată biata femeie?

Și mai actual: să zicem sexe sau genuri? Nu-i bine ca femeia să se elibereze de trauma aberantă a feminității, să-și construiască – ea și vremurile care o stimulează, o solicită, o ispitesc – mereu o altă identitate, un nou construct cultural?