Oamenii sunt slabi; sunt mici și slabi. Drept dovadă, toate civilizațiile au avut și încă mai au zei. Mă rog, majoritatea au cîte unul, pentru că sunt monoteiști. Eu văd monoteismul ca având un avantaj față de politeism, pentru că omul gândește așa: e clar, eu nu sunt bun de nimic (și are dreptate), așa că dumnezeul meu veghează asupra mea, are grijă de mine. Dar omul e încrezut. Vanitatea îl îmbracă, îl împresoară ca un giulgiu. El nu poate accepta la fel ca strămoșii lui mai mulți zei, pentru că nu-i place să știe că mai multe entități sunt deasupra lui. Orice om se crede al doilea după dumnezeul lui. Nici un alt om nu îl poate depăși, ci poate fi cel mult la același nivel.
Oricum, slăbiciunea asta a oamenilor pentru entități ce le guvernează viața e molipsitoare. Sau e doar îndoctrinantă? Adică, oare oamenii ar ajunge singuri la concluzia că există un dumnezeu dacă nu ar fi îndobitociți de cei din jur (familie în principal)? Și dacă da, ar semăna dumnezeul acela câtuși de puțin cu cel pe care îl slujesc acum? Slabe speranțe.
Dar să lăsăm la o parte motivul pentru care apar dumnezeii și să vedem ce beneficii obține omul din partea lor. Păi, ar fi întâi și-ntâi existența unui țap ispășitor. Evident, omul nu și-ar numi dumnezeul așa pentru că-l iubește și-l venerează. Dar este un mecanism eficient de absolvire pentru vinovați: "așa a dat dumnezeu". Și astfel, toate idioțeniile făcute de toți cretinii nu-s altceva decât părți ale unui plan grandios al mult-iubitului lor dumnezeu. Până și criminalii nu mai sunt așa de vinovați. Dar parcă totuși... Așa a apărut și dumnezeul negativ.
Vedeți voi, definiția monoteismului e oarecum greșită pentru că în monoteism există doi dumnezei: cel bun, care face toate lucrurile bune, și cel rău, căruia îi sunt imputate toate greșelile oamenilor, toată prostia și sadismul lor; toate defectele.
Și astfel, omul își construiește un dumnezeu perfect pe care să-l slujească. Da, își creeaza singur stăpânul. Însă dumnezeu e zeu doar cu numele, pentru că de fiecare dată apar situații neprevăzute înainte de învestirea dumnezeului în funcție, iar omul va forța puțin limitele propriului dumnezeu, linii care odată schimbate, schimbate rămân.
Omului nu-i place să i se spună că a făcut ceva rău, pentru că asta ar însemna că slujește dumnezeului negativ. Astfel, furtul devine "luptă pentru supraviețuire", crima devine "supraviețuirea celui puternic". Probabil violul va deveni "distracția săracului" pentru că, deh, curvele sunt totuși pe bani.
Bineînțeles, există și oameni care nu-și fac dumnezei. Dar și ei se impart în două categorii: cei ce nu slujesc unui dumnezeu pentru că nu și-ar putea face de cap atât cât ar vrea, și cei ce realizează că omul își controlează singur destinul și că e aproape imposibil de demonstrat că nu-i așa.
Primii n-au nevoie decât de un imbold, de o conjunctură mai specială, astfel încât să realizeze că nu sunt capabili sa-și cârmuiască singuri viața, pentru a îngenunchea în fața unuia din mulții zei gata fabricați. Doar puțini își fac dumnezeul propriu (și acela din prefabricate luate de la alți veneratori de dumnezei) pentru că e mai dificil.
Ceilalți n-au nevoie de alte entitați pentru a realiza ce e bine și ce nu, din ce cauză se întâmplă tot felul de bazaconii, etc. Din acestia fac parte și eu, sau cel puțin așa îmi place să cred.
Nesiguranța asta vine din faptul că am și eu un zeu. Dar zeul meu nu mă apără de rele, nu imi promite viață veșnică, nu îm orânduiește viața. Dumnezeul meu are o mare calitate: știe multe și știe din ce în ce mai multe odată cu trecerea timpului. Dumnezeul meu nu vrea să fie perfect. Nu încă și probabil niciodată. Totuși tinde la perfecțiune. Și dacă ar ajunge vreodată să fie complet, să știe totul, atunci el se va metamorfoza și va primi numele de "Adevăr". Dar până atunci, el e incomplet și slab; totuși, mai puternic decât orice om și se numește "știință".
Bineînțeles, majoritatea nu îl privesc ca pe un zeu și mi se pare corect să mă corectez: e un dumnezeu în devenire. Și sigur el nu va fi devenit dumnezeu înainte ca eu să nu mai exist (cel puțin nu în forma asta). Așa că, anticipând măreția sa viitoare, îl numesc dumnezeul meu.
Foarte mulți din categoria celor fără dumnezeu se raliază la punctul de vedere al științei. Asta nu înseamnă că toți ar merita acest privilegiu. O parte dintre ei nu înțeleg nevoia de completare cu date corecte pentru obținerea ipotetică (și imposibilă după părerea mea) a acelui "Adevăr", sau, dacă o înțeleg, nu-i interesează satisfacerea ei. Astfel, pentru propriul folos aduc date pe care ei le știu a fi false, dar care nu prea pot fi dovedite ca fiind false, și astfel strică munca celor care trudesc la construirea dumnezeului meu.
Astfel de oameni fac parte din categoria celor ce nu pot distinge binele de rău și care au nevoie de dumnezei supranaturali să le arate "calea cea dreaptă". Singurul motiv pentru care au acceptat știința în favoarea celorlalți dumnezei e că nu au găsit unul care să le placă sau nu au căutat suficient.
A, și mai e un motiv: nici un dumnezeu nu poate demonta ceea ce știința a stabilit ca fiind adevărat.
Dar oare cine iese în câștig? Omul care crede orbește în dumnezeul lui, sau eu cu dumnezeul meu în devenire?
Celălalt poate oricând să ceară ajutor dumnezeului său printr-o rugăciune, ajutor care sigur nu va veni. Însă el are credința asta, pe când eu... Eu ce am?
Dumnezeule! Era să uit. Eu am speranța. Care, de fapt, nici nu e prea departe de ceea ce are el, nu? Hm... Ca să vezi...