Pe fiecare dintre noi ne frământă o întrebare. O întrebare care ne obsedează încă de la naștere, de la prima gură de aer, de la prima bătaie a inimii... Desigur, este vorba de o întrebare fără răspuns. A te lăsa măcinat de o astfel de întrebare este o chestie existențială. Ea te face să descoperi ce înseamnă filosofia. Te face să te simți mai inteligent decât ceilalți, pentru că ști că nimeni nu-ți poate răspunde la întrebare. Te simți asemenea lui Aristotel, dezlegând misterele Universului.
Din acea întrebare va decurge firesc o alta, din care va lua naștere alta, și alta, și alta... Și astfel te trezești interesat de misterele lumii ce te înconjoară. Cea mai grea parte este calvarul prin care trebuie să treci pentru a te convinge că trebuie să accepți faptul că nimeni nu cunoaște răspunsul la întrebare..
Shakespear a spus: „To be or not to be, this is the question”. Firește, „totul este relativ”. Corelând aceste două mari cugetări, printr-o logică simplă, cu denumire complexă, ajungi să înțelegi care este adevărul vieții: pe fiecare dintre noi ne frământă o altă întrebare.
Eu mă întreb: „De ce exist?”. De ce există eul-specie și de ce există eul-individ? Cum a evoluat omul-specie din organismul unicelular? Sau, poate, întrebarea corectă este „cum a fost creat omul?”. Ce scop am eu, individul, pe acest Pământ? Cum este viață de apoi? Ce rol au oamenii acolo? Ce....
Întrebări fără răspuns. Întrebări poate fără răspuns. Aici încep oamenii să se diferențieze. Unii se mulțumesc să spună: „Doar Dumnezeu știe”. Alții, în schimb, încep să se frământe încercând să afle răspunsuri la întrebări milenare.
Cei din prima categorie își vor vedea mai departe de treburile lor plicticoase, încetând să se mai gândească la altceva afară de ziua de mâine. Ceilalți, din contră, nu se vor gândi deloc la ce urmează, ci vor încerca să-și satisfacă setea de cunoaștere ce le curge prin vene, anesteziindu-le simțurile capabile să-i pună în legătură cu nevoile lumii exterioare.
Iar când va sosi clipa fatală, cele două categorii de marionete vor fi la fel de speriate la auzul glasului ruginit al clipei cele din urmă. Nu vor fi capabili să se despartă de cele lumești, treburile lor aici nefiind încă terminate. Cei care s-au gândit mereu la ziua de mâine nu pot muri liniștiți, știind că și „mâine este o zi”. O zi pentru care ei aveau inevitabil alte planuri. Și ce ironie a sorții, tocmai ei, care erau mereu pregătiți pentru ziua ce va urma, tocmai ei nu s-au gândit la aceea zi...
Ceilalți își vor da seama că nu au făcut nimic, că toate grijile care i-au măcinat nu i-a făcut supraoameni, fierul morții nu i-a cruțat. Și ei nu au încă răspunsul pe care l-au căutat toată viața. Și ce ironie a sorții, tocmai ei, care s-au gândit mereu la ceva, ceva folositor întregii omeniri, un adevăr care le apăsa pieptul făcându-l să supureze de durerea neștiinței, tocmai ei nu s-au gândit la aceea zi...
Atunci toți își dau seama că au trăit degeaba, că nu și-au împlinit destinul. Dar care a fost acela? De ce nu le-a spus nimeni ce trebuie să facă?