Nu știu dacă sînt în măsură să dau o definiție a sufletului, mi se pare că nu e treaba mea, iar cei care doresc să găsească asemenea definiții pot consulta un manual de psihologie sau pot cerceta îndelung prin hățișurile paginilor web. Dar viața e ciudată și, fără să-mi doresc așa ceva, fără să îndrăznesc o asemenea năzdrăvănie, cineva m-a tot certat că nu o fac.

Se întîmplă destul de des ca cei ce te citesc să te acuze că nu ai făcut ceea ce de fapt nu ți-ai propus, dar își închipuie ei că trebuia să faci. O caricatură extrem de ridicolă a unui asemenea demers caraghios ne-o oferă modul în care se vorbea despre o carte sau un scriitor în prefețele cărților apărute prin anii ’50. Orice interpretare a textelor unor autori de dinainte de regimul victorios al revoluției proletare dezavua faptul că ele nu dădeau soluția adevărată problemelor pe care, dacă erau totuși progresiste, le sesizau și descriau. Adică nu pomeneau nici de clasa muncitoare, nici de rolul său mîntuitor. Trebuie să recunosc că de multe ori mi se dă la cap cu asemenea neghioabe ideologii fanteziste.

Îmi place însă să abordez din nou aceeași temă și să încerc să spun și cu alte vorbe ceea ce am mai spus. E adevărat, cînd am fost interpelat despre ce ar fi sufletul, n-am avut prezența de spirit necesară și nici n-am reușit să mă adun suficient ca să sesizez că într-un fel și spusesem ce este în chiar titlul textului.

Sufletul este puterea discretă a vulnerabilității .

Vroiam să spun că sufletul nu este un dat, ci o datorie de împlinit. Indiscutabil, orice ființă umană are un suflețel, dar numai ca bastonul de mareșal în ranița oricărui soldat. Poți muri deșcă bătrînă – după o viață eroic consumată în tranșeele vieții – cu un suflet mititel și smochinit.

Pentru că nu e suficient să ai un suflet în dotare doar pentru a simți durerea de dinți. Sorescu știe să ironizeze acest minimalism cînd spune:

“Mă gândesc că tu ne încurci
Că ne ești prea devreme, suflete,
O, suflete, bun la toate !”

E oarecum regretabil că folosim sufletul “ca pe o perie / Ca pe un burete […] Ca pe un telescop, / Ca pe o cârpă.” N-ar fi oare mai rezonabil să-i găsim utilizări mai de doamne-ajută? Și iată că poetul ne îndeamnă să fim mai cu luare aminte:

“Săpați la suflet ca niște cârtițe
La lumina aerului orbitor.

Cu care gheare s-o fi săpând lumina,
Și cum să faci din ea galerii?”

Recunosc că un asemenea elan m-a împins și pe mine să vorbesc despre suflet. Cu o reușită mai modestă, evident. Mi s-a părut mie că sufletul ăla pe care mai toți îl revendică nu este cel care ar reprezenta o exigență demnă de interes. Și, ca să încep cu sfîrșitul, el ar fi doar apanajul psihiatriei sau al psihologiei de bazar.

Sufletul adevărat, ăla cu care te poți mîndri într-un fel (pentru că totuși nu asta e menirea lui), este acela la care sapi, pe care îl edifici. Deși, conform denumirii sale neîndoielnic metaforice, sufletul este doar suflu, suflare, duh, ceva impalpabil și inconsistent: o anume stare de iminență, dovedită doar prin insistența suflării și prin calitatea prestației. Sufletul e mereu pe muchea delicată a existenței, suflare a ta gata să înceteze oricînd, dar și suflet al lumii care dacă nu adie și între coastele tale, dacă nu te însuflețește și te înfioară, nu te confirmă ca un suflet veritabil.

Mi-a plăcut deci să folosesc pentru suflet un fel de metaforă extinsă. Sufletul ca o boală aleasă, ca o sensibilitate rezultată din criza asumată, din resimțirea toamnei necanonice în care s-a înființat amenințarea morții. Sufletul ca o sensibilitate rănită care resimte totul în cheia durerii, mai acut și nu neapărat cu disperarea neagră care duce la imbecilizare. Sufletul care simte nostalgic durerea bunătății.

Pe măsură ce sufletul devine mai vulnerabil, sporește în el chiar această putere a sensibilității superlative a lumii care îl bîntuie. Și aici nimic nu mi s-a părut mai demn de a-l releva în toată amplitudinea delicateței sale decît acel spațiu interior edificat asemenea unei harfe eoliene unde orice suflare devine cîntare. Unde soarta lumii se mărturisește asemenea unei epopei.





Este o ilustrare a versului eminescian: „În orice om o lume-și face încercarea”. Pentru că menirea sufletului este să mărturisească o lume, să-i ofere generos acel spațiu interior în care să existe înfiorată.

Un mic adaos: de ce discretă? În primul rînd pentru a cocheta cu titlul unui film al lui Bunuel (cred). În al doilea, mai important, pentru că este vorba despre o putere care n-are ambiții pragmatice.