Ce de probleme… oamenii, au o gramada de probleme… ne otravesc mintea, sufletul, imbolnavindu-ne si trupul… o viata intreaga, ani la rand, ne chinuiesc… arde, ca o lumanare, viata unui om… la un moment dat se stinge… de ce atunci dispar toate acele groaznice probleme ce ne-au chinuit atat de aprig?! A fost suferinta, a lasat urme adanci in sufletele noastre cat eram in viata, cum pot sa dispara asa de usor? … Efemeri suntem noi, dar nu si viata, cum sa se stearga cu buretele intr-o clipa, tot ce noi nu am reusit sa stergem intr-o viata?... Toate acele “groaznice probleme” ce nu ne-au lasat sa traim cum am fi dorit, sa traim frumos, sa ne bucuram cu adevarat de diminetile racoroase, de mangaierea mamei, de imbratisarile prietenilor, de zambete, de dragoste… de viata…




Dumnezeu a creat natura, atat de frumoasa. A vrut lumina si caldura, si a facut soarele. A vrut mister, si a creat luna. A vrut viata, si a creat animale. Dar pentru ca a simtit ca un este indeajuns, lipsea ceva, nu avea cine sa se bucure de toata aceasta frumoasa creatie… si atunci ne-a dat ratiune… insa un ne-a invatat si cum sa o folosim.




Si atunci omul s-a razvratit. Ingratitudinea, nemultumirea fata de tot ce avea, l-a facut sa vrea mai mult. A crezut ca este puternic, special, si a vrut sa fie zeu, sa i se ridice piedestaluri, sa fie deasupra intregii lumii. A crezut ca traieste in jungla, si el vroia sa fie leul. Ii placea ratiunea, pentru ca simtea ca ii da putere, si astfel avea sa alunge micimea sufletului uman, sperand ca el va ramane nemuritor. Ii placea frumusetea trupului, stiindu-se admirat si invidiat de ochii ce il priveau, si spera ca o sa dureze mai mult, pentru ca vedea ca este o creatie aparte, un favorizat. Se simtea la fel de puternic ca cel care plamadise o lume intreaga, pentru ca el ridica cladiri prin puterea mintii si forta fizica a celor ce simtea ca ii sunt cu mult inferiori. Se scarbea de mainile lor batatorite si nu vedea decat o turma de minti inguste. Ii repugna mizeria “turmei” si judeca dupa bunul plac vietile lor chinuite de idealuri meschine. Se simtea indreptatit sa faca acest lucru tocmai pentru ca era un “creator” si realizase prin propriile puteri ceea ce ei nu reusisera sau poate nici un visasera vreodata sa faca, si iar credea ca este mult mai puternic. A simtit ca este aclamat, ca realizarile lui sunt importante si s-a simtit foarte mandru. Si desi continua sa fie scarbit de micimea acelor fiinte neinsemnate, nu intelegea de ce avea nevoie sa fie adulat de “turma”, iar lucrul acesta il speria teribil, pentru ca il facea sa se simta iar slab, temator in fata mortii, a efemerului, de care fugea cu atata inversunare. Si atunci el, micul “creator”, asemenea celui care il crease, a realizat ca nu este indeajuns ce realizase pana atunci si s-a hotarat sa dea viata la randul lui, iar pentru asta trebuia sa iubeasca.




Si in pofida ratiunii, ce il umanizase, omul a iesit la vanatoare. Insa mandria nu il lasa sa iubeasca, ce se lasa iubit - pentru ca simtea ca acea fiinta care il iubea fara nici un preget, nu facea altceva decat sa il aplaude, din mijlocul turmei care il lasase atat de rece - el fiind foarte ambitios. Nu concepea sa piarda, si atunci tot ce simtea ca i se impotriveste, facandu-l pe el sa se simta meschin, iubea cu o pasiune covarsitoare. Ii placea aceasta lupta, il innebunea, si credea ca el avea sa iasa castigator. In timp, fara sa realizeze, speriat de puterea acelei fiinte, ce-o simtea ca nu iubeste cu aceeasi pasiune cu care o facea el , avea sa o ridice pe cele mai inalte socluri, mai presus de toate celelalte creatii materiale pe care le realizase pana atunci…
Se simtise umilit, cuprins de cele mai groaznice suferinte, cand realizase ca pierduse acea lupta. Devenise brusc atat de neinsemnat si un contenea sa planga acea “zeitate”, alinandu-si suferinta traind din amintiri.
Si pentru ca un stia sa piarda, iar el trebuia sa-si continue “creatiile” ce aveau sa il faca nemuritor, a hotarat sa un mai planga, si a pus acea “zeitate” in mijlocul turmei.
A continuat sa zamisleasca minunatii, peste capacitatea celorlalti, si se simtea din nou puternic.




A venit si timpul celei mai mari realizari, cand avea sa creeze viata. S-a simtit mai presus de Dumnezeu, mandru, cum nu mai fusese niciodata pana atunci. Din dragoste pentru ceea ce realizase, a vrut ca fiul lui sa fie un mic creator, iar pentru asta renuntase la “imortalitatea” pe care si-o dobandise cu atata truda.




Timpul a trecut, imbatranise. Se privea in oglinda si nu intelegea de ce nu mai vedea nimic din stralucirea de odinioara. Mintea lui nu mai reusea sa conceapa lucruri marete, vedea cum alte fiinte vroiau sa il umileasca cu creatiile lor, si asteptau ca el sa le recunoasca meritele, asa cum si el facuse odata. Neputinta luase locul falei. Se intreba daca un cumva facuse tot timpul parte din acea turma care il elogiase.




Se simtea meschin in fata vietii, asteptand resemnat inevitabilul. Acum nu mai intelegea nimic din toata aceasta lupta ce-l sleisera de puteri. Vedea cum tot ce se chinuise sa cladeasca aveau sa dispara odata cu el.
Marele creator, il facuse neinsemnat, vremelnic… atunci, cum ar fi putut el sa reuseasca sa cladeasca lucruri marete si trainice?




Atunci a inteles ca cea mai mare creatie a lumii este dragostea.
Si i-a parut rau ca nu a iubit mai mult viata.