Evreul, această ''eternă victimă'', pare a fi fost încă de la întemeierea creștinismului o problemă controversată. Un cuvînt-sperietoare, uneori o proiecție a propriilor noastre prejudecăți și limite de înțelegere a Celuilalt. Un cuvînt-etalon pentru eșecurile și dilemele noastre istorice, de multe ori chiar pentru buna funcționare a unei democrații. Toate aceste prejudecăți și dileme sînt consemnate cu acuratețe și echilibru într-una din cele mai valoroase și necesare cărți apărute după 1990, ''Imaginea evreului în cultura română-studiu de imagologie în context est-central-european'', Editura ''Humanitas'', 2001, semnată de Andrei Oișteanu, un cunoscut etnolog, antropolog cultural, imagolog și istoric al religiilor.

În acest erudit studiu de imagologie și antropologie culturală, realizat în urma unei burse obținute la Centrul Internațional de Studiere a Antisemitismului din cadrul Universității Ebraice din Ierusalim, autorul și-a propus să urmărească în timp evoluția ''clișeelor care compun portretul fizic, profesional, spiritual și moral al , dar și felul în care antisemitismul popular inconștient și pasiv, l-a influențat pe cel intelectual (conștient și activ).''
Andrei Oișteanu a avut la îndemînă o bibliografie extrem de sumară, printre precursorii săi în domeniu numărîndu-se doar Moses Schwarzfeld, Simion Florea Marian și Moses Gaster, de aceea efortul său de căutare în arhive și presa vremii trebuie să fie subliniat încă de la început. În ''Preliminarii'' sîntem invitați la o interesantă dezbatere asupra chestiunii evreiești. Oișteanu are o viziune etnico-culturală comparatistă, prezentînd cazul evreului român în raport cu situația din alte țări din centrul și estul Europei (Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Ucraina, Rusia, Grecia, Bulgaria, etc). Conștient de distanța dintre evreul imaginar și cel real, dar și de dificultatea de a alcătui o imagine generică a evreului real, autorul conchide încă de la primele pagini că românul a conviețuit cu acesta ''fără excesele cunoscute în vestul și centrul Europei''. Evreul, ''sacul de box'' al politicienilor extremiști, a căutat să se stabilească în România în zonele cu un pregnant multiculturalism, în acest sens fiind celebru acel ''triplex confinitum'' din Bucovina, un punct situat lîngă Noua Sulița, unde se întîlneau în secolul al XIX-lea granițele a trei imperii: rus, austro-ungar și otoman: ''Călătorul englez ar fi băut ceai în Rusia, vin în Austria și cafea în Turcia, stînd așezat pe un scaun cu trei picioare, fiecare înfipt în alt imperiu'', așa cum relata revista ''Der Humorist'' din Viena (1844).
În ce privește antisemitismul, nu putem să nu fim de acord cu semnatarul acestei cărți, care se citește ca un roman: ''A nu vedea nuanțele și detaliile, a renunța la analizele obiective și echilibrate, a nu ține cont de condițiile istorice, politice și culturale specifice, a înlocui o realitate dramatică și complexă cu cîteva sentințe-ștampilă și clasamente morbide, realizate pe baza numărului de evrei morți, înseamnă a folosi aceleași tipuri de șabloane, de scheme rudimentare și de clișee mentale pe care le reproșăm gîndirii antisemite.'' Merită semnalat faptul că astfel de aprecieri realiste și de bun simț vin tocmai de la un fost invitat al Centrului Internațional de Studiere a Antisemitismului, o instituție care beneficiază de serviciile unui bun cunoscător al realităților și culturii românești, Leon Volovici, director de cercetare. Exagerările unor vînători de antisemiți sînt ironizate de A. Oișteanu (''Nu cred că putem întocmi clasamente internaționale la antisemitism, așa cum o facem la atletism''), în consonanță parcă cu o frază a lui Emil Cioran din ''Caiete'': ''Există ceva mai rău decît antisemitismul: e anti-antisemitismul.'' În această teribilă vînătoare de vrăjitoare, îmi amintesc că unii editorialiști americani au început să sugereze în ultimii ani că anticomunismul ar fi tot una cu antisemitismul, o enormitate care poate aduce prejudicii unora dintre cei mai valoroși intelectuali care s-au impus în Europa Centrală și de Est după 1989.
Toleranța la români, unul dintre clișeele cele mai îndrăgite de intelectualii extremiști, se pare că a fost mai mult teoretizată decît pusă în practică în epoca modernă, atît de politicieni cît și de jurnaliști sau de reprezentanții B.O.R. Din anul 1831, regulamentele organice au legiferat antisemitismul în Principatele Române, impunînd principiul apartenenței la creștinism ca o condiție sine qua non a acordării drepturilor civile și politice. Prima Constituție a României, cea din 1866, continua pe aceeași linie, împiedicînd peste o jumătate de secol emanciparea politică a evreilor prin articolul 7, în care se afirma negru pe alb că ''numai străinii de rit creștin pot dobîndi calitatea de român.'' Abia prin Constituția din 1923 li s-a recunoscut evreilor și celorlalți minoritari necreștini drepturile civile și politice, dar prin rapida ascensiune a legionarilor, această victorie a democrației române interbelice avea să sfîrșească într-o baie de sînge, prin acele pogromuri, deportări și exterminări în masă din perioada regimului Antonescu. Din păcate-consideră autorul-, în afară de politicienii extremiști A.C. Cuza, Nicolae C. Paulescu, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu, Mihai și Ion Antonescu, ș.a., la această demonizare a evreului, act care a culminat cu ''soluția finală'', au contribuit și mulți intelectuali români de marcă, scriitori, savanți sau publiciști precum B. P. Hasdeu, Ion Ghica, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Conta, Nae Ionescu, Simion Mehedinți, ș.a. Adevăruri care trebuie să fie cunoscute de generațiile tinere, dar nucred că asta ar însemna că cei de mai sus trebuie să fie expulzați din cultura română sau să ne fie teamă să-i nominalizăm pe listele oficiale ale marilor valori naționale, așa cum a sugerat Tony Jundt, în articolul ''România, la fundul grămezii'', publicat în 2001 în ''The New York Review of Books''. De altfel, în analiza sa destul de exactă și de bine informată asupra situației României, politologul american, după ce mai întîi îi pune la index pe Mircea Eliade și Emil Cioran, spre sfîrșitul materialului îi citează copios cu fraze care-i așează într-o lumină mai favorabilă.

Poate și mai gravă este atitudinea incitatoare și fățiș antisemită a unor reprezentanți ai B.O.R. de-a lungul timpului, de la simpli preoți și chiar călugări, pînă la mari ierarhi. Nu întîmplător mișcarea legionară a preluat multe elemente din recuzita și riturile B.O.R. și numeroși preoți au activat alături de Căpitan.
În 1710, la Tîrgu Neamț, ''un călugăr a înscenat un așa-zis omor ritual al evreilor'', iar în 1803, la Iași, mitropolitul Moldovei, Iacob Stamate, patrona apariția unui text antisemit, ''Înfruntarea jidovilor asupra legii și a obiceiurilor lor''. În 1903, la Chișinău, P.A. Crușevan, episcop ortodox, ''a turnat gaz peste focul pogromului'' soldat cu 50 de morți, sute de răniți, 800 de case și 600 de prăvălii distruse și prădate.
Printre primii care au vorbit la noi despre necesitatea exterminării evreilor a fost un preot ortodox, Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei și Sucevei, în cartea sa ''Teologia luptătoare''(1913). Andrei Oișteanu semnalează un fapt care spune multe despre continuitatea în intoleranță a unor prelați ortodocși: volumul amintit a fost reeditat în anii '90 de către Episcopia Hușilor, cu binecuvîntarea P.S. Eftimie. Poate nu era rău ca după 1990 ierarhii B.O.R. să-și facă mea culpa în legătură cu rolul jucat în decursul secolelor de unii preoți care au stigmatizat și demonizat o parte a populației României de altă confesiune, fapt care s-a repercutat prin creșterea alarmantă a sentimentelor de ură în rîndul populației majoritare sau prin declanșarea unor pogromuri. Prea puțin cunoscut la noi este faptul că biserica romano-catolică a făcut un astfel de gest istoric, după cum subliniază autorul cărții: ''În documentele adoptate de al doilea Conciliu ecumenic de la Vatican (1962-1965), principalul cap de acuzare rămîne ca atare, , dar se admite că ''. Oișteanu remarcă însă că antisemiții români de azi refuză să facă acest pas.
Instituirea unei pedepse generice, reverberate la infinit, din generație în generație, cred că încalcă orice normă religioasă autentică. În acest sens, nu pot fi convins de necesitatea demonizării aproapelui meu nici de textele biblice, în primul rînd anti-iudaica Evanghelie după Ioan, în care Iisus îi numește pe evrei ''fii ai lui Satan'' și nici de frumoasele fresce ale Judecății de Apoi de la Probota, Humor, Moldovița, Voroneț, ș.a., în care soborul evreiesc, în frunte cu Moise, figurează printre locatarii stabili ai Infernului. Autorul studiului remarcă totuși că iconografia creștin-ortodoxă a fost mai puțin incitatoare în comparație cu cea catolică din Europa de Vest.
''Dispariția evreilor din societate nu a condus la dispariția antisemitismului ci, mai degrabă, la abstractizarea lui prin accentuarea caracterului mitic al evreului'', afirmă Leon Volovici. Aș adăuga că nu este vorba doar de un antisemitism abstractizat sau mitic în lipsa evreilor, ci de apariția a două alte tipuri de antisemitism în societatea românească actuală: un antisemitism retrospectiv, care asociază comunismul cu iudaismul; un antisemitism globalist, globalizarea fiind percepută ca o periculoasă fațetă a ''democrației cu perciuni'' (A. C. Cuza). Oricum, aceste subiecte neglijate de mulți intelectuali de azi, chiar și de Andrei Oișteanu, trebuie tratate cu toată atenția deoarece există elemente care atestă faptul că bancheri internaționali precum Krupp, Warburg sau Rothschild i-au finanțat atît pe Hitler cît și pe Lenin sau Stalin. Nici în situația în care aceste informații s-ar dovedi adevărate nu trebuie pus însă un semn de egalitate între aceștia, situați poate cu mult deasupra oricăror jocuri etnice, și marea majoritate a evreilor, care a suferit la fel ca noi în timpul unor perioade istorice pline de tragism. Unii autori contemporani susțin chiar că reprezentanți ai sionismului mondial ar fi incitat populația din Europa Centrală și de Est la unele pogromuri de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și de după cel de-al doilea război mondial, deoarece nu exista o altă posibilitate de a strămuta grupurile compacte de evrei de aici, în Palestina și în SUA.

Cartea lui Andrei Oișteanu era cu atît mai necesară cu cît în cei 50 de ani de comunism, evreul a constituit în România un subiect tabu, fiind cenzurată pînă și o versiune a ''Mioriței'' culeasă în 1926 din ținutul Vrancei: ''Iată, vine-n cale/ Trei turme de oi, cu trei mîndri feciori:/ Unu-i ungurean,/ Unu-i moldovean/ Și unu-i jidan''.
Printre stereotipurile din cultura română care conturează portretul fizic al evreului, reputatul imagolog amintește nasul mare și acvilin, buzele graose și senzuale, barba roșcată, perciunii, pistruii, dar arată în același timp că doar 14% dintre ei se pot încadra în descrierea pomenită, deoarece la această etnie există o mare diversitate a trăsăturilor fizionomice. În timp ce bărbații sînt priviți cu un ochi critic pronunțat, evreicele sînt considerate frumoase și elegante, pline de un incitant erotism exotic. Mai aflăm că stigmatul vestimentar, acea stea galbenă cu șase colțuri folosită mai ales în ghetouri și lagăre, dar care putea fi văzută și pe străzile Bucureștiului în timpul dictaturii legionare, nu este o invenție modernă. Încă din prima jumătate a secolului al VII-lea, califul Omar a dat un decret ca toți evreii și creștinii să poarte un semn distinctiv, primii o centură galbenă, ceilalți una albastră, iar în Evul Mediu acești ''leproși spiritual'' au fost obligați, mai ales în Europa Centrală și de Vest, să poarte fie rondele din stofă galbenă, fie tabula (tablele legii) sau pălăria țuguiată de aceeași culoare.
În ce privește portretul profesional, evreii sînt văzuți de români ca buni afaceriști, negustori și cămătari, dar înclinați spre fraudă și înșelătorie, așa cum zice un proverb autohton: ''Un grec înșală doi români, un armean doi greci, un ovrei doi armeni.''
Doar Petre Carp afirma în parlamentul interbelic că românii ar trebui să urmeze exemplul evreilor în afaceri: ''Imitați-i pe evreii din România în economie: cumpătare, silință și iscusință.'' Din păcate, după 1990, în lipsa evreilor, mulți oameni de afaceri ''români curați'' au infestat economia noastră și sistemul financiar cu o periculoasă lepră morală, pe care nu am cunoscut-o nici pe vremea fanarioților.
Portretul moral și intelectual al evreului este compus în principal tot din stereotipuri fără acoperire în realitate. Generalizările sociologice și chiar proverbele care conțin referiri la diverse popoare devin cel mai adesea caricaturizări ale realității. Conform viziunii conaționalilor noștri, evreul ar fi inteligent dar viclean, fricos, laș, ''în avangarda spiritului'' (E. Cioran), etc. Se știe însă în același timp că 960 de luptători ai fortăreței Masada de lîngă Ierusalim au preferat în anul 73 D. H. sinuciderea unei umilințe a înfrîngerii în timp ce erau asediați de trupele romane, iar astăzi israelienii se numără printre militarii cei mai disciplinați și curajoși. Portretul mitic și magic al evreului creionat în studiul lui Andrei Oișteanu este extrem de interesant și bogat în informații, pe măsura acestui personaj fabulos care a devenit unul din miturile fundamentale ale Europei. ''Evreii sînt creștinii Diavolului'' (proverb german), locatari ai Infernului, oameni roșii, solomonari, ''neam de șarpe'' (cîntec legionar), vrăjitori, ''jidovi rătăcitori'', uriași din vechime, ucigașii lui Dumnezeu, autori ai infanticidului ritual, etc. Filosoful Soren Kirkegaard considera de altfel că mitul ''evreului rătăcitor'' este unul din cele trei mituri fundamentale ale Europei, alături de Don Juan și de Faust (cred că nu ar trebui uitat însă Don Quijote).
După încheierea acestei captivante lecturi, îți vine parcă să faci o parafrază după o sentință celebră: ''Le juif c'est moi!'' Fiindcă și Celălalt face parte din aventura ființei tale actuale, și nu cred că Iisus și-a purtat cu demnitate și stoicism crucea pe Via Dolorosa ca noi să avem dreptul de a incita la ură și de a ucide cu sînge rece. Evreul este o provocare pentru orice intelectual european și steaua cu șase colțuri strălucește acuzator în filigranul ființei noastre profunde.
(fragment din ''Marele Joc'')