Lacrimi părăsite pe un colț de suflu plâng din nou tăcerea visului… mi-e frig și…plouă cu gânduri și cu amintiri de alți și alți pași…pierduți neant…
Abia dacă mai văd cum timpul se strecoară lângă mine spunând povești, cum norii albăstrui mă-nvață să visez cuvinte…versuri picurate cu sevă de altar ceresc,cum își înalță flăcări printre viață…în joc…în poezii de ceară albă, fină…în cântece Dumnezeiești…
Doar poezia…rugăciunea de suflet a poetului cum stă sfințită de o mână caldă, blândă pe un caiet.Penița cum se joacă cu speranțe argintate de miros de curcubeu. Azi sunt tăcut, visez…înalț priviri spre cer…un înger…
Pași mă faceau prea grăbit să mă uit înapoi,lumina reflectată de luceafăr mă făcea deja orb. Nu vedeam decât camera care mă astepta să meditez…și intru. Pe jos ,în cameră,câteva fire de iarbă se înaltau stinghere . În colț o masă , pe ea stătea o foaie si o peniță …dar lângă ele ceva ieșea în evidență. Era opaițul primit de la bunica , aprins, ce strălucea în universul acela de basm.Oare ce ar putea fi? Era întrebarea ce-mi ținea mintea ocupată, fără să îmi dau seama că luceafărul se oglindea în cameră-mi . Simțeam că cineva mă privea de dupa lumină, dar nu puteam vedea. Parcă era luceafărul însuși , o stea la mine în cameră? Eram eu un adolescent visător , dar asta chiar era ciudat. Dar poate oare cerul să aducă din secretul lui o parte unui visător? Voi ce credeți?...
Pe jos, o scoică…O iau cu mâna gândului și o asez la ureche, dar ceva era ciudat cu siguranță. Nu se auzea marea, eu auzeam un tânăr , un tânăr ce-și recită din poezii:
“Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.”

Era o poezie de-a lui Eminescu, dar cum?Era o voce tare cunoscută. Atunci am ridicat privirea și luceafărul nu se mai vedea. În acel moment am văzut chipul care mă privea. Era tânăr și visător, ca mine. Era Eminescu…și recita aceeași strofă . Era poezia lui. Luceafărul ce veghea peste gândurile mele… peste poezii… era acolo.Și câte nu aveam să-i povestesc și cât de mult vroiam să-mi citească poeziile, dar oare ce ar spune el? Tocmai atunci mi-a dat o foaie. Nerăbdător am început să citesc:

Numai inima ta poate zămisli minunății. La mine minunățiile sunt poezii, la tine la fel.Chiar dacă tu esti visător și vei crede că ți-ai imaginat doar , să stii că am fost aici și…voi sta mereu de veghe la căpătâiul cuvintelor tale… îți voi citi mereu poeziile. Dar ca să știi că eu voi face ce ți-am spus îți las un dar, îți las inima mea acolo unde mai văzut ultima oară…

Speriat am ridicat privirea.Locul de unde mă privea înainte Eminescu era gol, sau aproape gol. Era ceva. Era un luceafăr argintiu . Era inima lui. Acum o am la mine . Și cât de mult aș vrea să o vedeți, dar oricum eu vă transmit cu foaia asta o parte din ea. E cea mai importantă. E Eminescu… e luceafărul literaturii romane…
Dar poate oare o stea căzătoare să spună cum curge viața când ea trece pe lângă noi fără să o vedem. Mi-e dor de vânt…de lună… de aventurile ce le trăiam alături de soare când dansam sub cupola lui cu florile , când sărutam trifoiul picurat de rouă, dar oare e ceva mai important decât această stea? Decât găsirea unei bucăți de viață?
Acum de fiecare dată când înalț priviri stinghere spre un cer amorțit de vise văd un luceafăr… și …stiu că e al meu…









Ianuarie,2008