„Cimitirul geme de-atâtea ale gurii” (Henry Miller)




Când ne referim la nebuni vorbim destul de nediferențiat și ambiguu. Și totuși, sunt nebuni și „nebuni”. Care ar fi atunci legătura între situațiile de panică (individuale sau colective) și reflexele patologice ale nebuniei?
Există stări de spirit mai „aprinse” care se iau din mers, din atmosferă, din simplul contact cu semenii noștri. Ceea ce este „altfel” declanșează frică și, uneori, respect (reacții pe care englezii reușesc să le adune sub o unică denominație: awestricken). Încă de acum câteva mii de ani se puteau găsi ocazii de panică, declanșate mai cu seamă de individul cu puteri supranaturale. Vraciul tribului, uluitor în veșmintele și „machiajele” sale specializate, făcea profeții, vindeca rănile sufletești și trupești, conducea ritualurile tradiționale. Acestei personalități complexe îi dădeau ascultare atât conducătorii, cât și membrii „de rând” ai tribului.
În evul de mijloc al civilizației europene, însă, vom întâlni mai degrabă vânători de vrăjitoare decât gesturi de recunoaștere socială a celor cu calități neobișnuite. Lumea își pierduse, între timp, mult din imaginație și umor. Spaima nu mai era acum însoțită de respectul față de excepțional. Lungi procesiuni inchizitoriale încercau să reprime la flacăra torțelor panica iscată de „nebunia” acestor posedați și eretici.
O ultimă tentativă de „organizare a panicii”, la granița dintre Antichitate și Evul Mediu, îi aparține lui Nero, nebunul imperial care învăluie Roma în flăcări pentru a-și stimula imaginația – puțin cam zgârcită față de veleitățile lui poetice. Iată și un țap ispășitor pentru furia post-panicardă a concetățenilor latini: creștinii. Căci Roma ajunsese un circ, iar supușii ei o menajerie.
Dacă regii, împărații și papii aleg grandoarea cronotopică, cei mulți încearcă să salveze petecul lor de soare, adevăr și simplitate. Dacă nu reușesc întotdeauna, să fie de vină un soi de sado-masochism al manipulării? Bunăoară, în preajma anului 1000, cum nu se mai organizaseră de multișor festivități și sperietori populare, se aruncă un zvon, așaa, din plictiseală și la voia întâmplării: Sfârșitul lumii! De unde să aibă habar bieții agricultori (șerbi, iobagi, pălmași) că nu mai târziu de un mileniu urmașii lor proletari (fierari, contabili, senatori și mecanici auto) își vor bate capul cu aceleași junghiuri la inimă? Așa că-și lasă omul copil, nevastă, purcel și cățea de izbeliște și iese tocmai în vârful dealului cu ditamai torța în mâini și cu cântec mare pe buze, ca să nu-l prindă sfârșitul nesimțitor și cu toți ai săi corcolindu-se pașnic pe lângă dumnealui.
Chiar și pe tărâmurile noastre manipularea a dat roade providențiale. Vodă-Þepeș se infiltra deghizat turcește în satul de vacanță al otomanilor chiuind în puterea nopții ca-n miezul zilei. Și să ne mai mirăm că bietul musulman sare buimac cu iataganul și harșșt! o ureche musulmanului din dreapta, harșșt! un nas celui din stânga și tot așa până se face o movilă nemaivăzută de nasuri și urechi?
Vreme vine, vreme trece, iar oamenii se rafinează. Odată cu ei și șotiile pe care și le fac unii altora. Viața modernă, cu posibilitățile ei de a ne obliga să absorbim volens-nolens informații de toate culorile, stimulează imaginația (calmată și evacuată pe ușa din dos cu ajutorul televizorului). Deci: americanii! Într-o toamnă a anului 1938, mai precis pe 31 octombrie, chiar în seara de Halloween,- când americanii se transformă în strigoi și fantome – Orson Welles, aflat în chinurile imaginației, nu se poate abține de la o adaptare radiofonică a romanului Războiul lumilor, de H. G. Wells. Drumul spre iad începea...
Deși Americanul nu are bunici și strămoși mai bătrâni de trei sute de ani, el știe, la nevoie, să adopte ceva din patinata lentoare aristocratică a europeanului. Odată trezit, însă, poate redeveni fermecător de agitat. Așadar, în anul 1938, seara, un milion de americani asculta progamul de muzică spaniolă al unui post de radio, când un intempestiv buletin de știri anunță explozii neobișnuite pe Marte. Încă puțină muzică spaniolă și un reporter speriat anunță că în Grover’s Mill, New Jersey, un cilindru uriaș a lovit planeta Pământ. Muzică spaniolă.
Un glas îngrozit descrie apoi cum se deșurubează capacul cilindrului (difuzoarele emit scrâșnete oribile) și monștri uriași, sclipitori, cu tentacule imense și ochi de dinozaur, se scurg unul după altul. Muzică spaniolă. Treebuie menționat, în paranteză, că majoritatea auditorilor nu prinsese începutul emisiunii, când se precizase că va fi vorba de o adaptare radiofonică a unui roman S.F.. Celelalte posturi de radio bineînțeles că nu transmiteau nimic despre vizitatorii bronzați și diformi până la impudoare.
Rămăsesem la muzica spaniolă. Acum, melomanilor neliniștiți și avizi de noutate li se dă satisfacție: extratereștrii au pătruns în New Jersey și ucid și devorează în dreapta și-n stânga. Asta pune capăt armoniilor spaniole. Inimile tuturor pulsează sălbatic; sângele aprinde obrajii și congestionează ochii. Panica, cum un șarpe uriaș și flămând își clănțăne fălcile deasupra orașului. Sute de mii de oameni dau buzna pe străzi, mii de mașini gonesc înnebunite din noaptea vorace a orașului. În urechile tuturor persistă doar scârțâitul ca de cavou făcut de ușa O.Z.N.-ului (de unde să știe ei că fusese doar capacul unui borcan deșurubat într-un bazin de W.C. pentru sporirea sonorității?). Sute de fugari sunt loviți, sufocați, îmbrânciți sub roțile mașinilor. Avea să fie o toamnă americană însângerată.
Peste numai câțiva ani, atacul surprinzător al aviației japoneze asupra flotei americane de Port Harbour va declanșa o panică ce va schimonosi chipul unei lumi întregi. Iar dacă facem o comparație între metodele hitleriste și ideea lui Hanibal de a-i speria pe romani aruncând împotriva lor o turmă de boi cu făclii legate de coarne, nu putem decât să zâmbim trist la gândul unor timpuri atât de inocente și imaginative. Nebunia inteligentă fusese înlocuită de o nebunie doar patologică.
Oare nu este previzibilă deja concluzia spre care tind? Fără doar și poate că trebuie să admitem o mulțime de limite în cazul ființei superioare denominate Om. Aceste limite sunt cu atât mai inflexibile cu cât experiența și gândirea individului sunt mai sumare. Am văzut că un regizor abil și un moment bine ales pot uniformiza comportamentul a sute și mii de oameni. Cu cât crește confuzia, cu atât crește și panica. Informația trunchiată și deformată conduce la o dezordine comportamentală incredibilă. Turme umanoide mânate de instinctul de conservare se leapădă de orice restricție morală sau socială și deraiază catastrofic de pe făgașurile urmate ani în șir. Știm din propria noastră experiență revoluționară că Teroristul poate deveni mai înspăimântător decât diavolul și la fel de invizibil ca el.
Mulțumită imaginii și sunetului, panica poate înflori în progresie geometrică. Așadar să nu disperăm: întotdeauna vor exista eminențe cenușii dispuse să lase totul deoparte pentru manipularea noastră. De aceea oare atât de universala bruftuluire a „nebunilor” – acest vaccin anti-manipulator al nostru? Poate că da, poate că...da.
Până una alta luați bine seama: când mai mult de trei bărbați își vopsesc părul în aceeași nuanță, când patru femei înjură cam la fel și când cel puțin optsprezece pensionari frecventează cu obstinație același restaurant, luați bine seama, manipularea, diversiunea și panica vă suflă în ceafă.