Trăirea morții sau tentația neantului în poetica eminesciană

Sunt clipe când legăturile cu propria-ți determinare se rup. Dureroasa scenă a omului față-n față cu neantul din el este o pildă că pribegia sufletului nu se încheie decât în moarte, dincolo de înșelătoarea aparență a spiritului. Așezat în existența a cărei substanță intimă o formează, omul trebuie să se hotărască pentru una din eticile posibile: un răspuns pozitiv sau negativ la conflictul imperios necesar care apare în derularea vieții. Nepotrivită structurii sale interne, existența va genera o criză socială, greu de rezolvat într-un moment în care, rămas față în față cu sine însuși, omul își pune întrebarea nedialectică, dar necesară filozofic: a trăi sau a muri. Astfel, sfâșiat de contradicții, etosul recurge la o soluție, cel puțin în parte, dialectică: sacrificarea realului existent, și aflarea adevăratului sâmbure al vieții într-un plan anexistențial. Continuând să trăiască printre semeni, el va transcende umanul, va realiza ceea ce Platon cerea: „viața să fie o pregătire a morții”.
A cunoaște lumea - ontologia - și a acționa în ea - etica - ajung la un numitor comun: nu există nimic de cunoscut decât propriul eu, propria existență(Dasein). Ceea ce devine important este ruperea oricărei legături cu lumea, dezlegarea de situație și devenire, intrarea în libertatea absolută. În acest punct apar cele trei dimensiuni care trec eul pe un alt plan de viață:

- izolarea egocentrică;
- alegerea deliberată a unui act de ființare care transcende umanul(vis, teoria indiferenței – ataraxia , sinuciderea);
- arta;

Dedublarea lumii apare astfel ca o angajare a eului ce devine dintr-odată conducător și condus. Eminescu s-a simțit ca om într-o posibilă legătură cu ceea ce apasă terifiant destinul uman, încercând o neantizare a lumii, trecerea umanului pe un plan al neființei, intrarea în eternitate. El va fi aruncat prin propria lui voință, care este geniul( o replică a nietzscheanului „voință de putere”) într-o lume neântoarsă cu fața la trecut și nezărind viitorul:

„Cu mâne zilele-ți adaugi,
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi”
(„Cu mâne zilele-ți adaugi”)

Aici, în lumea de neguri în care se ridică geniul de lumină, posibilitatea abolirii suferinței devine realitate. Suferind ca primul om al lumii, purtând durerea ca pe o haină grea de stele, umanul își iese din limite și încearcă zdrobirea înțelepciunii de ceară prin torța grea de gânduri a nemuririi. Legat de toți și de toate, prin condiția sa de om, poetul se mistuie fără putința alinării, pe care nu i-o pot da nici Demiurgul, nici huma. Și el își va construi o lume a sa, himerică, este drept, dar în care va putea încadra creația mâinilor sale, poezia. Când totul se naște din ruină și spre ruină se îndreaptă, poetul exclamă dureros de trist:

„În van căta-veți ramuri de laur azi,
În van căta-veți mândre simțiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.”
(„În van căta-veți...”)

Ispita cunoașterii transmundane implică aderarea omului la experiența morții. Și atunci când neclintita cumpănă a gândirii va rămâne rece la șoaptele rațiunii, omul va depăși senzorialul și gnoza comună și se va elibera de spuma înșelătoare a lucrurilor, căutând „s-asemene între-olaltă viață și cu moarte”. Acum, cel care a răspuns întodeauna printr-un „nu” dureros lumii și actelor ei, va fi fericit când va putea fi măcar o dată un om care spune „da” (ein Ja-sagender). Omul față-n față cu sine însuși va fi la Eminescu artistul față în față cu nemurirea.

****

Într-o misterioasă comuniune cu esențele, poetul poate încerca zădărnicia lucrurilor punându-le întoarse cu fața prăfuită de vremi spre voluptatea morții neândurătoare. Celebrul „nu credeam să-nvăț a muri vreodată” face parte dintr-o filozofie a conceperii lumii pe care Eminescu și-a atribuit-o ca pe un prim lucru de la care ar trebui să înceapă existența. Căci ceea ce se naște vine tot din tărâmul imaginar al morții și se îndreaptă spre o siguranță încă neâmplinită, dar fatidică – fărâmițarea speranței și întoarcerea la origini. De fapt, între două puncte extreme ( o primă moarte – o a doua moarte) realizăm ființarea noastră. Însă nu trăirea vieții o împlinim aici pe pământ , ci pe cea a morții. Conștiința unei „aduceri-duceri” din și în moarte compensează iluzoria credință în nașterea făpturii. În fapt, asistăm neputincioși la ceea ce marii poeți au crezut că au sacrificat printre rânduri, o altă lege: nașterea morții. Antinomici și totuși neexcluzându-se, cei doi termeni impun o filozofie a trăirii netrăitului sau mai degrabă o trăire a netrăitului ce trăiește pentru a muri:

„Floare de crâng
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se sting”
(„Stelele-n cer”)

La Eminescu trăirea morții se face din perspectiva atotcuprinzătoare a înțelepciunii:

"M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte
Căci orice-ar fi, ce ne așteaptă – moarte!”
(„O,-nțelepciune......”)

Pentru poet, realizarea cuplării individ-gnoză se face nu dintr-un „praxis” al vieții, ci din măiestrita adunare sub aceiași stea a erosului cu moartea, individualitatea dispensându-se tragic de determinările ce vor aboli limitarea și hybris-ul. Existența unei teme ca cea a frumosului cadaveric, încrâncenat în existență între polii eros-artă-moarte va deveni la Eminescu axul central al trăirii morții. Acel „Sein zum Tode” heideggerian a constituit la poet calea de stabilire a contactului cu realul și mijlocul intrării în imaginar. Ființa înspre moarte a întrezărit printre aprinsele stele posibilitatea intrării în neant încă de aici, din ipostaza de om natural.
Recele ochi de mort, aruncat humei, verifică din nou ușurința transferării cantității în calitate. Și ceea ce apare la Eminescu interesant de urmărit sunt determinările pe care el le impune acestei trăiri, modul prin care el încearcă o mai dreaptă botezare a morții. Pentru poet, neputința întoarcerii pe calea timpului scade forța intrării insului în lumină. Văzută ca un timp greu, existența capătă o valoare relativă, asemenea oricărui fenomen pentru care apariția și disparițea sunt stări ale unei deveniri precare. Poetul nu străvede existența ca pe o iluminare, inițiere în gnoză și etos, ci ca pe o scufundare în umbra tinereții, iar atât de tainicul vers „trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri” imobilizează structura individuală și o face să se piardă în această trecere. Ca o primă determinare, moartea va apare ca o î n t u n e c a r e, pierdere a luminii originare, abolirea divinului „fiat lux” printr-o trecere în neființă. Și pentru „o oră de iubire” lutul cere înapoi, revendicându-și acest drept, sărăcia și suferința unei triste vieți. Zădărnicia însă se citește pe fața împietrită a vremii:

„Iar timpul crește-n urma mea...
Mă-ntunec!”

Văzută ca o î n t u n e c a r e, o limitare a posibilităților cognitive, moartea apare și dispare printre troienele de vremi, din noianul de neguri mult prea reci, de acolo de unde vin și pleacă nălucirile și fantasmele vieții. Căci numai moartea îți poate da o dreaptă amintire a ființelor dispărute pe lungul drum al stelelor, acolo unde „ceea ce nu e, nu simte dureri”:

„O, dulce înger blând
Cu ochi uimiți de mari
La ce mai reapari
Să-ngreui al meu gând?”
(„O, dulce înger blând...”)

A m i n t i r e a, căutarea unui timp pierdut, apare ca o a doua determinare a morții. Prin ea și prin imaginarea eului în rol de înger cu facla întoarsă, prin intermediul autoscopiei, individul poate alege acum esența lumii. Trecând la imaginea concretă a morții, el va relua două metafore, ce vor intersecta suprafața atât de labilă a nefiindului:

a) Prima imagine este cea a întruchipării feminine a morții. Preferând un termen ce atenuează duritatea exprimării, poetul întrevede reprezentarea ei nu ca pe imaginea clasică a bătrânei gheboșate, ținând în mână simbolica seceră, ci:

„A lumii paranimfă – moartea”
(„Speranța”)

Căci Eminescu a esențializat întotdeauna, filtrând la maxim sensibilitatea prin spuma cuvântului. În fond, la el grotescul și macabrul se înconvoaie sub limitarea și seninătatea clasicului. Romantic întârziat, el preferă hidoaselor portrete ale morții această determinare pusă sub echilibru de un clasicism autentic, înlocuind vârstele cu grațiile. Bătrâna cheltuitoare a vieților se proiectează la el într-o Nemesis de o structură antică sub chipul nimfei ce dăruiește pe un taler viața(durerea) și pe celălalt moartea(izbăvirea):

„La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă – moartea.”
(ibidem)

b) A doua imagine semnificativă în ordinea concreteții este viziunea morții ca o ființă cântând etern peste mulțimea sufletelor, zbătându-se parcă până și în substanța atât de trecătoare a lucrurilor. Ea nu mai este moartea terifiantă, ci e o nouă treaptă de esențializare și sensibilizare, totodată, prin care Eminescu își apropie neantul: ea este moartea dureros de dulce și voluptoasă în neândurarea ei, ce alină pe toți muritorii la ceasuri de cumpănă, între zi și noapte:

„Lucească-un cer senin
Pe-adâncile ape,
Care-n dureri adânci
Se nalță la maluri,
S-ar atârna de stânci
Cu brațe de valuri,
Se nalță, dar recad
Și murmur-ntr-una,
Când pe păduri de brad
Alunecă luna.”
(„De-oi adormi...”)

Ea este moartea dorită, pentru că prin ea se obține cunoașterea sacră a lucrurilor ce au fost și vor fi în această lume „de patemi”. Ea este a t o t ș t i u t o a r e a:

„Doar moartea glas să dea
Frunzișului veșted,
Să treacă lin prin vânt
Atotștiutoarea
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture floarea.”
(ibidem)

Astfel imaginate, trăirea morții sau tentația neantului vor reprezenta la Eminescu posibilitatea unei cunoașteri-plus, pe care poetul o va dobândi, apropiindu-și nemurirea. Lucrul de nimic, care ne este trecerea pe pământ, nu poate însă da răspuns îndoielnicei dileme „a fi sau a nu fi”. Intuind repetabilitatea naturii și nimicnicia făpturii umane, întrebarea va răsuna retoric. Trăirea morții prin artă este o dovadă că perenitatea ființei poate fi dobândită. Până atunci să ascultăm jalea glasului de bucium și îndoiala strigătului uman către stele:

„De ce mă întristează
Că valurile mor,
Când altele urmează
Rotind în calea lor?
De ce căderea florilor
Și-a frunzelor ne doare?
O, norilor, norilor,
Ști-veți voi, oare,
De ce rămân atâtea-n veci
Și numai omul moare?”
(„Cu pânzele-atârnate”)