Oamenii pot fi citiți așa cum citești subtitrarea unui film mut,ei urcă pe dimensiunea verticală a vieții așa cum urcă succesul încrederea în sine și coboară așa cum nereușitele îl aruncă pe om pe panta depresiei.
Din punctul de vedere al științei suntem oameni morți, din punctul de vedere al religiei, suntem oameni creați.Doar numele supraviețuiește morții, e o groapă comună în care sunt aruncate nonindividualitățile și își lasă în trecut cozile lungi ale identităților.
Existența este o arie temporală ce se înscrie într-un pătrat împărțit în patru : într-unul este copilăria, în altul tinerețea, o arie cuprinde maturitatea, iar în ultimul strălucește steaua care îți veghează destinul.
Tot ce suntem se destramă în aparențe subtile, se diluează într-o iubire inaptă de a crea fericirea.
Restul ce rezultă din împărțirea renunțărilor la anii consumați cu miezul gol de timp mort, definește omul înfășurat în folia înfrângerilor, care și-a aruncat idealurile la groapa cu gunoi și la care destinul personal este creat de o sumă de acte ființiale imprevizibile și aleatoare.
Să dezfoliem din viață tragedia și să-i relevăm ironia macabră, conferind actelor existențiale efecte de comedii proaste, cu oamenii un public somnolent și insolent, spectatori- problemă care urlă frenetic prostia și obtuzitatea.
Trăim într-o poveste personală rostită într-un spațiu imanent ființării, cu personaje – oameni vorbitori de “NU” și cu eul propriu- un erou ce supraviețuiește calamităților cotidiene care bea ziua idealuri, iar noaptea se hrănește cu poezie.În spațiul intim ce se întinde ca o asimptotă către infinitul beatitudinii, lucrurile personale îmbătrânesc în același ritm cu noi, întâmplările sunt ipostaze prin care trecem, realitatea este un tablou complex pictat în culorile sinelui și ale iubirilor, iar viața este un cumul de intersecții, în care oamenii își ciocnesc destinele și se modelează unii pe alții.
Întâmplările se adun în coșul timpului de unde memoria le absoarbe și creează din ele un scenariu personalizat, scris cu cerneala haosului impregnat în realitate.
Nostalgiile șerpuiesc în memorie și destramă vremea cromată cu plictis, sărutând chipul prăfuit al distracției.
Omul este un pendul irațional de stări oscilatorii, iar viteza schimbărilor de stare provoacă oscilații ale dezechilibrelor și sincope intermitente, căci strigătele de încurajare sucombă într-o liniște a disperării.
Când finitudinea scormone în carnea imperfecțiunii și deșertăciunea este un zbucium în van al nimicniciei, îmi face plăcere să mă gândesc că aș fi Dumnezeu, numai că mă întreb dacă o putere infinită poate încape într-un corp finit.
Psihicul omului infectat cu neputințe este o linie sinusoidală alternând inteligența cu idioțenia, exaltarea cu depresia și succesul cu eșecul.O demență cucerește secțiunea de creier în care intelectul viciază adevărul cu impulsuri schizofrenice.Rupți din contextul relațiilor umane, unii devin urme ale resemnării, umbre ce scâncesc impregnate cu incapabilitate.Râde prostia și tace când inteligența vorbește, debilii lumii au alergie față de deștepți, în timp ce micile plăceri ale vieții ne hrănesc satisfacția și bună-dispoziția.
Norocul este labil ca un psihopat, iar întâmplarea este un joc cu zaruri, când nu se fundamentează pe planuri logice.
Totul se dă prin iubire și se ia în același timp prin ură.
La intersecția dintre viață și moarte pulsează “acel ceva” ce definește echivocul, taina de nepătruns trecând discret, duios, subtil prin aerul împrospătând intimitatea, iar în laboratoarele viselor se experimentează elementele timpului, umbrelor și ale eului.
Þipătul morților artificiale pare un nechezat dureros al simulacrelor inconștiente, iar liniștea aparentă a vieții ascunde urletul zbuciumului lăuntric cu efluvii ale eșecurilor și ecouri ale blazării ce se propagă în unde circulare în corpurile alterate de ipohondrii, căci doar eleganța răbdării supraviețuiește nimicniciei și deșertăciunii.