Una dintre problemele stringente ale vremii mi se pare nevoia de a compara scriitorii contemporani cu dogmele general valabile, cu instanțele literare de netăgăduit. Să fie aceasta dintr-o lipsă de idei, sau dintr-un inerțial obicei de construire a unei arhitecturi critice pe baza vechilor temelii?
Pe Liviu Nanu nu îl voi compara nici cu Caragiale nici cu Marin Preda sau Cezar Petrescu, ci cu sine însuși, cu articulația interioară a operelor sale, fie poezie sau proza.
Univers mimetic provincial, cu întâmplări și "clișee" cotidiene, Cârciuma lui Bicuță este o provocare, un spectacol de analiză a lumii prin ochii unor personaje din toate sferele sociale. Astfel îl avem pe Bicuță în prim plan, ca mediator al discursului, pe Săndel , Dan a lu Nașu, Bidigaie și Mișu electricianul, ca o paradigmă a omului generic, citadinul de rând, și pe Poet și Profesor ca reprezentanți ai intelectualității. Ni se prezintă o multitudine de subiecte de discuție, facile, imediate, rezultat al unor interogații simple, fără scopul analizei de adâncime, stropite pe alocuri de catalizatorul bahic. Așezat la tejgheaua lui Bicuță, Liviu Nanu ne prezintă o lume verosimilă, "măcinată" de interacțiunile realității. Personajele sale sunt echilibrate, ingenue, fără intenții de substanță, înzestrați cu o ironie extraordinară, accesoriu necesar la filozofia de pahar. Este exact ca o operație a lumii în care chirurgii sunt amatori, fără studii sau experiență în domeniu. Pare să fie o formulă reușită această prezentare din linia întâi a existenței umane obișnuite. Timpul are răbdare pentru toate personajele. Retorismul este de natură superficială , dar tratat cu umor, cu evadări insolite din mrejele problemelor profunde.
Umorul este de mai multe categorii: unul de situație, provenit din flerul involuntar al fiecărui personaj, sau de înțelegerea în sensul propriu al unor termeni ce trebuie tranșați contextual din perspectivă secundară sau figurativă (cum este cazul nepotului lui Săndel), unul de moravuri( prin dihotomia aparență-esență) și unul de limbaj, pe de o parte al coloritului lingvistic regional, de cealaltă parte, intenționat, prin transcrierea fonetică greșită a englezismelor. O altă specie aparte, de umor, este adoptarea digresiunii, luată ca o modalitate defensivă :" Profesorul:-...Știți, eu merg lunar la București, de obicei a doua zi după ce iau leafa.... Bicuță: - Da' pe la mine de ce nu treceți după ce luați leafa? Că ,uite, aveți datorii de fro trei luni....Măcar o parte din ei, să -mi plătesc angajații. Profesorul:-Care angajați? Că numai tu și Viorica sunteți aici. Bicuță:-Păi, Viorica nu e angajată cu carte de muncă? Că dacă i-ați mai lăsa din când în când bacșiș, ar fi altceva. Profesorul: -Lasă, Bicuță, că ai tu grijă să ți-l iei singur. Altfel ai fi strigat până acum. Poetul:-Așa, domnu' profesor, continuați...".
Discuțiile încep natural, fără nici un imbold fizic, frazele se înnoadă, ironiile plutind ca aburii de alcool, capătă sens de aureolă ( ce-i drept, o aureolă mai diluată). Discursul se bazează pe banalitate, sau pe întâmplări ca rezultat al unor experiențe trăite de personaje. Un colorit aparte îl dau glumele lui Bicuță, epuizate semantic, semn al unui repertoriu restrâns. O dată intrat în cârciumă, inițierea se face involuntar, ascultând vechi povești, pe care toți le stiu, dar care le ascultă ca pentru prima oară, doar de dragul novicelui. Nu există un preludiu, sau ceva care să anunțe subiectul abordat. Totul este sub semnul spontaneității și al întâmplării. Sărbătorile calendaristice sunt pentru obișnuiții cârciumii un motiv de acumulare a unor noi experiențe, cum este cazul lui Săndel (vezi întâmplarea cu Moș Crăciun) și de refulare logoreică. Toate se fac la timpul lor, înaintea fiecărei povestiri se crează un fel de ritual, care poate fi ori o deplângere a creșterii prețurilor ori o șicană cu Bicuță și lista lui de datornici. Lumea se strânge în jurul povestitorului, sau poate sta deoparte, dar cu atenția îndreptată tot spre zona cu pricina. Fiecare la rândul său are ceva important de spus, nimănui nu i se ignoră opinia. Stratificarea socială dispare în cârciuma lui Bicuță, intelectualii fiind egalii muncitorilor și viceversa. Există o coeziune firească, o confesiune sinceră, care acționează ca un liant.
Foarte interesantă mi se pare și nota de ironie asupra bărbaților în general, văzuți ca nepricepuți și obișnuiți mai mult cu bonomia decât cu munca. Este cazul ședinței cu părinții în care vedem cum tatăl, în speță Săndel, nu știe nici măcar în ce clasă se află copilul său, ironia accentuându-se până la hohot în momentul în care acesta contribuie la fondul pentru banchet și pentru protocolul examenului de capacitate, fiul său fiind în clasa a VII-a și noi aflând că el de fapt greșise clasa.
Cârciuma lui Bicuță nu este situată într-un plan atemporal, ci cufundată în prezent, încercând cu toate forțele să se adapteze normelor impuse de diferiți factori exteriori. Este o continuă agitație, dar în ciuda tuturor încercărilor se bate pasul pe loc, impresia cititorului este tot de decor static.
Liviu Nanu reușește să echilibreze parcă pe o balanță imaginară poezia cu proza, ca poet având același sarcasm și nonconformism "dezvăluindu-ne, necruțător, ce se află dincolo de gesturi și cuvinte"(Liviu Comșia) .Totuși îl vedem ieșind din acest tipar, să-i spunem, în "Incendiu" și "O zi din viața lui Fane Caruțașul". Prima ne dezvăluie un prozator ușor aplecat spre genul absurdului, în care dialogul este total exterior acțiunii. Într-o casă cuprinsă de flăcări se poartă cel mai banal și nonșalant dialog cu niște ziariști veniți să ia un interviu la fața locului. Este mistificat chiar sensul global, înlocuit de paradoxuri, pentru a scoate în evidență inutilitatea anumitor acțiuni, sau o stare de nepăsare generală, voită sau pur și simplu moștenită genetic. Iată o mostră de conversație între un pompier și cameramanul care s-a grăbit să deschidă: "Pompierul:- Dar parcă miroase a ars? Sau mi se pare mie? Cameramanul: A, da. Se poate. De la foc. Știți , ne-a luat foc apartamentul. Pompierul:-Asta trebuie să fie, se mai întâmplă. Atunci vă rog să ne scuzați de deranj. Ne așteaptă plutonierul. Datoria înainte de toate." Concomitent se ironizează și presa, cu oameni a căror tocire sentimentală îi face incapabili de a recepta adevărul, pierzând esența prin raportare numai la nivelul superficial al aparenței.
"O zi din viața lui Fane Caruțașul" ne prezintă un om absolut obișnuit, chiar mistic, care sub influența geloziei, săvârșește o faptă de o atrocitate rară, tăindu-i iepei, cu drujba, picioarele din față și refuzând să o omoare, pentru a îi scurta suferința, justificând sec: :Las-o să se chinuie, dă-o dracu' ", compensând apoi cu penitență: "Doamne iartă-mă". Îl vedem pe Liviu Nanu într-o explorare a diferitelor tărâmuri, privind lumea din diferite unghiuri, criptând adevărul ( în "Dosar închis") și sancționând agramatismele ("Reclamații"), depărtându-se și în același timp apropiindu-se de propria esență.
Cu Bicuță autorul este mai îngăduitor în această privință, atrocitatea nu-și are locul în cârciuma lui, gafe lingvistice se fac frecvent, înșelătoriile există, dar sunt doar la măsură, turnându-se tot timpul puțin sub linie. Din păcate, timpul și o dată cu el evoluția, năvălesc cu bocancii în intimitatea eroilor noștri.
În final cârciuma se închide, Bicuță explicând aceasta "printr-un citat din Ilf si Petrică": "Șoferul a pus just problema: nu e lovele", dar cum orice sfârșit este un nou început "matale și cu ceilalți mai puteți veni, bem și noi o cinzeacă, mâncăm un mititel, așa ca între prieteni, că doar nu ne-o interzice Europa să ne întâlnim. Că non-stopul de vizavi rămâne...Și votcă proaspătă aduce la două zile. Sănătoși să fim!"