GENITALIA NON SUNT TURPIA ...










Insolită, a-tipică, de-clișeizată, spontană, inteligibilă, spumoasă, briantă, condescendentă, ironică, dinamitardă lexematic, teza de doctorat a Mariei Luisa Lombardo, Erotica magna. O istorie a literaturii române dincolo de tabuurile ei, apărută la Editura Universității de Vest, Timișoara, în anul precedent, constituie un demers salutar, aproape de pionierat pentru critica autohtonă, destul de retractilă încă în panoramarea operelor erotizat-lubrice. Interesant este faptul că inițiativa detabuizării lingvistic-interpretative aparține unei reprezentante a gintei feminine, care nu ezită constant să denunțe defensiva în fața „băilor de nămol sexuale”, reticența sau, din contră, mitralierea autorilor de proze licențioase de către congenerii literari, care iau uneori forma unor cruciade donquijotești, de repudiere a carnalului, hormonalului, imoralului. Opera cercetătoarei poate fi circumscrisă restituirilor, venind să întregească astfel crochiul diacronic al erosului autohton, amputat de voluntara, amnezica cecitate a ultraconservatorilor. Panoplia sexualității literaturizante comasează nume sonore ale literelor indigene, de la Bogdan Petriceicu-Hasdeu la Ștefan Agopian și Eugen Șerbănescu. Deseori autoarea recurge la modele celebre ale literaturii universale, stabilind puncte de tangență, dar și serii dihotomice, complementare, care particularizează scriiturile românești în raport cu cele occidentale. În pofida inventarului tematic încorsetat zodiei indicibilului aparent, virilizat ideatic, care vituperează somnolența cognitivă a lectorilor, exegeta are abilitatea, ba chiar o oarecare voluptate, de a excava pasajele piric sexuale, oferind vocabule deconcertante, triviale, imunde, concupiscente, grobiene, o veritabilă cavalcadă lingvistică, euforică, ce pare a instaura hegemonia sexocrației livrești.
Capitolul propedeutic marchează granița dintre Literatura licențioasă, literatura erotică, literatura pornografică, recurgând la taxonomii celebre ale exegeților precursori dânsei. Autoarea își grefează aserțiunile pe analize cultural-etic-psihologizante, ce vizează, diacronic, evoluția sau, din contră involuția, democrației sexuale. Astfel, apelativul de libertin sau licențios nu poate fi detașat de codul etic al societății al cărui emanat este. Pornografia și sexualitatea reprezintă falii implicite ale sexualității, denotând modul de receptare al acesteia într-o enclavă socială. Reticența lectorilor în fața pasajelor descriptive lubrice, dar și a exegeților, este explicitată într-o manieră psihanalitică antipudibondă, recurgând la afirmația lui Jean-Jacques Rousseau, potrivit căruia cărțile de acest fel, printr-o empatie virulent participativă, „se citesc cu o singură mână”. Cititorul se metamorfozează într-un voyeur, iar textul erotizat devine fetiș al derefulării imagistice. Pornografie și erotism constituie un binom decelabil doar din punctul de vedere al funcției estetice, care, în cazul primului termen, este subsumat dezideratului poruncii, încartiruit corporalului gurmand într-ale perversității, pe când cel secund, alimentează apetența „juisării” intelectului cititorului, potrivit opiniei lui Milan Chlumsky, o manieră poate mai sordidă decât cea dintâi. Dacă pornografia desemnează o „desacralizare” a actului copulativ, printr-o excrescență de kitsch și sordid, erotismul are ca revers, „estetizarea actului”, ambele fiind condiționate de puterea de percepție a lectorului.
Cel de-al doilea capitol se constituie într-o Schiță a literaturii licențioase în secolul al XIX-lea, ce panoramează modele occidentale de referință, din care nu sunt omise numele lui Goethe, E.T.A. Hoffmann, A. de Musset, Th. Gautier, J.J. Rousseau, Prévost, Chateaubriand, marcând tranziția înspre Începuturile literaturii licențioase în România, ai cărei corifei sunt considerați poeții erotici C. Conachi, Anton Pann, Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, Heliade Rădulescu. Exegeta relevă manifestarea divergentă a tentaculelor erotizante la scriitorii din Nord-Vest, care au o atitudine mai reticentă lexematic, alegând modelul idolatriei platonice, idilizate și la cei din Sud-Est unde, ca urmare a influențelor balcanice, turco-elene, textelor li se incumbă un senzualism ardent, carnasier. Costache Conachi, el însuși un veritabil seducător, decriptează subteranele nurilor feminini, etalându-și disponibilitățile hedoniste. În opera lui Anton Pann asistăm la o satirizare a emancipării donnelor, care se sustrag, prin turpitudini alambicate, codului etic matrimonial. Raportul critică-text la începutul secolului al XX-lea în România are în vedere handicapul estetic și cultural al peisajului indigen, dopat de platitudinile conservatoare, didactice ale sămănătorismului, care ajunge să promoveze nonvaloarea, pentru a-și garda principiile tradiționaliste, ceea ce conduce la mitralierea insurgentă a unor creații de certă valoare, pe motiv că pervertesc gustul lectorului. Mircea Eliade este acuzat de pornografie pentru romanul fantastic Domnișoara Christina, T. Arghezi - catalogat drept „porcoman”, unele creații ale lui I. Minulescu, (Amantul anonim), Gib I. Mihăescu, G.M. Zamfirescu, N.D. Cocea, Camil Petrescu sunt supuse cenzurii.
B.P. Hasdeu – scandalul literaturii aduce în prim-plan primul proces de acest fel de la noi, autorul fiind acuzat de ultraj la adresa moralei pentru nuvela Micuța (Din memoriile unui studinte). Textul, al cărui pigment ideatic libertin, vituperează tranchilitatea erotică burghez-conservatoare, reprezintă o veritabilă ars amatoria autohtonă, cu nimic inferioară operei kierkegaardiene Johannes Seducătorul, ambele impunând modelul cuceritorului cerebral, cu strategii erotice laborios planificate, devoratori cinici de... scalpuri sexuale feminine, epicurieni convinși, care nu se sustrag sortilegiilor carnale. Toderiță N.N., adept al raptului hormonal, este un apologet atât al lui Ovidius, cât și al lui Machiavelli, un veritabil Don Juan, cinic și dezabuzat, congener scriptural al eroului lui Tirso de Molina. Marsupiul său erotic probează o generozitate de uterofil, care nu omite nici o pătură socială. De multe ori exegeta are în vedere raportul dintre operă și biografie, faliile itinerariului biotic auctorial regăsindu-se convertite estetic în creația acestora. Astfel, Toderiță este catalogat drept un alter ego al scriitorului, în a cărui crochiu sunt distilate trăsături ale lui Hasdeu din tinerețe, în special apetența sardanapalică pentru reprezentantele sexului frumos, fascinate de șarmul său. Capul de acuzare în procesul intentat autorului îl constituie pasajul descriptiv al inițierii erotice a protagonistului, cu o caracatiță senzuală în vârstă de 57 de ani, episod ce amintește de Memoriile lui Casanova, în care eroul este practic violat de septuagenara ducesă d'Urfé. În opinia exegetei, nuvela poate fi receptată drept o veritabilă creație de avangardă, în care este prezent încă „simbolul erotismului misogin și bărbătesc al unei societăți tradiționale din Eoropa.”
Un generos spațiu editorial este alocat lui Ion Creangă și narațiunilor de pe „ulița din dos”. Apariția bufă a autorului în cadrul societății elitiste de la Junimea constituie un antidot al deconectării, învăluite în mantia ilarității concupiscente, ce camuflează o disimulantă moquerie la adresa anturajului. Moș Nechifor Coțcariul nu este, în pofida bagajului lingvistic, cel mai inocent dintre textele crengiste.(Unele speculații, mai recente, opinează că până și tranchilul titlu Punguța cu doi bani, ar securiza, în subsidiar, o metaforă lubrică). Fabula Harabagiului se lecturează în dublu registru: textul de suprafață este tributar domesticului ideatic, în vreme ce infratextul este luxuriant în conotații erotizate. În felul său Moș Nechifor este un Don Juan rural, care-și exersează rețeta unică de seducție asupra unei clientele constante, care nu se sustrage dromomanului devorator de farmece monahale și mirene. Autoarea descoperă tentacule concupiscente și în Amintirile din copilărie, fraudările erotice fiind încorsetate în armura ironic-condescendentă a zicerii. Deși limbajul din Povestea lui Ionică cel prost și Povestea poveștilor nu poate fi sustras hegemoniei pornograficului, mantia evenimențială, savuroasă, diminuează insurgența lubrică a vocabulelor. Sexualitatea debordantă, instinctuală și nefardată cu efuziuni ideatice, reprezintă o normalitate în comunitățile rurale în care, în timpul șezătorilor se relatau frecvent subiecte cu filon obscen, accesibile și moraliste, care stârnesc ilaritate. În Povestea Poveștilor creierul subabdominal masculin devine veritabil suprapersonaj, care, în manieră absurd-postmodernă, se emancipează, transformându-se în entitate ființală, indispensabilă gintei feminine. Comerțul cu penisuri se dovedește o afacere rentabilă, anticipând, nu tocmai aprioric, invazia dildo-urilor actuale. Extazul cucoanei în fața omipotentului și proboscidianului organ salutar, reprezintă, in facto, o deconspirare a decadenței și decreptitudinii femeii, care nu ezită să alinte, printr-un sex oral abia schițat, unealta binefăcătoare. De un tratament sodomit va beneficia preotul, puniție survenită ca urmare a unei curiozități maladive.
Povestea poveștilor în lectura optzecistă a lui Mircea Nedelciu păstrează textul-mamă crengist, ca garant al (in)evoluției mentalității pudibonderiei indigene. Exegeta relevă constanța „știuletelui de porumb”, care în ambele proze este percepută inițial ca simbol al damnării, dar care ulterior devine fructul sațiabilității sexuale și euforicei tranchilități interioare. Fabula auctorială denunță alegoric corupția, pauperitatea socială, turpitudinile și tarele regimului totalitar. Martir al prozei este profesoara Marta, victima care, după ce așteaptă obedientă la o coadă infernală să intre în posesia unui reconfortant și binemeritat falus, se vede umilită de elevele care sar peste rând, neținând cont de ierarhia socială și capătând astfel râvnitul obiect, dar și de doamnele din nomenclatură, care-și însușesc ilicit comoara sexuală. Astfel, se vehiculează ideea omipotenței comerțului cu penisuri, care poate conduce la derogări de la sarcinile de partid, cum ar fi culesul porumbului. Salvarea parvine pe filiera unei babe, care nemaigăsind cartofi se atașează cozii falice, povestind anturajului despre tinerețea ei și norocul de a fi posesoarea unui știulete miraculos. În timpul culesului de porumb Marta este fascinată de cântecul unor studente, a căror ritm de lucru, complexant, era generat de descoperirea potențelor virilizate ale porumbului, veritabil surogat erotic, dildo natural și naturist, adjuvant apt să reziste manifestărilor nimfomane. Brusc, profesoara, abandonează ateismul și, printr-o profană incantație, libație divinator-profană, reușește, animist, să revigoreze știuletele, care devine o entitate cu veleități priapice. Dublu al preotului crengist, secretarul de partid ajunge, ca urmare a perfidiei și disimulării populiste, jucăria sodomită, ridiculizată în fața mulțimii. Maria Luisa Lombardo, panoramând morala fabulei, este de părere a „asistăm la edificarea unei perspective feminine, pe urmă la reducerea bărbatului la organul său sexual, până când organul însuși este obiectivat și reabilitat ca o jucărie erotică”. Devirilizarea, carența falică de pe piața de consum, este explicată de autor prin faptul că organele cele mai competitive erau exportate sau deveneau privilegiul exclusiv al celor din nomenclatură.
Literatura licențioasă și avangarda circumscrie climatul socio-cultural al acestei mișcări de frondă, pentru care hedonismul devine un modus vivendi. Urmărind detabuizarea lingvistică, etică, autorii acestei mișcări doresc să declișeizeze perimetrul cultural de reminescențele unei pudibonderii burgheze, asumate ca o mască securizantă. Pagini-le bizare urmuziene sunt percepute ca un melanj între imund și frumos, care „permite autorului să coboare în bolgiile erosului”, ai cărei habitanți sunt sadomasochiști sau ființe virginale, contaminate de morbul perversității. Alexandru Bogdan-Pitești constituie un amfitrion al „tinerilor furioși”, conduita lui a-tipică, ce înglobează manifestări maniheice, elitiste cultural sau decadentiste etic, constituind (anti)modelul operelor lui Ion Călugăru, Don Juan Cocoșatul sau Venin de Mai, a lui Ion Vinea. Jurnalul de sex și Poemul invectivă, creațiile bogziene, prin frenezia extatică a abjectului, carnasierului degradant, portretizarea depreciativă a conveniențelor erotice, apologia libertății sexuale, vor aduce autorului două condamnări la Văcărești. În pofida texturii pirice lexematic, poate fi percepută o nostalgie a începuturilor, a purității dezinhibatorii, vidate de norme constrictoare. Portretul ciobanului mioritic onanist este proiectat într-o „zariște cosmică”, ce sugerează simbiotica osmoză cu natura. Sexul feminin este reliefat prin metafore sugestive, lascive, în incantații erotizate, purulente. Anica nebuna, grădinăreasa cultivatoare de cucurbitacee, transformă nimfoman, castraveții în dildo naturiste, pe care, mercantil, le comercializează ulterior, spre oprobiul consătenilor, care o sancționează. Lumea carcerală ni-i etalează pe Vasile Gheorghe State, care oedipian, își ucide tatăl și coabitează cu mama, pe bătrânul Hăplăugu, care-și răsfrânge excesul hormonal asupra fiicelor sau pe Mândrul pederast. În Crez, Geo Bozga, incendiar, reclamă reabilitarea pornografiei, libertatea de expresie, dar și un cod etic al artistului, care „numește cu o ironică, tandră, întristată sau veselă complicitate lumea de jos. Și corpul de jos.”
Un alt capitol îl vizează pe Ion Vinea și erotica lunatecului: portretul unui estet dezabuzat. Poetica atmosferei, decrepită, congener mateină constituie un element recurent în opera scriitorului, alături de erosul pervertit. Astfel, universul liric, întâlnit în creații precum Necroman, Descântecul, Flori de lampă, funcționează ca un preludiu, un exercițiu tematic, ce va fi amplificat în tramele epice. Exegeta opinează că romanul „cvasifinit” Lunaticii marchează o sciziune între scala „afectivă” și cea „rațională”. Protagonistul, Lucu Silion, poate fi înregimentat esteticii dandy-ste, fiind un ins solitar, retractil față de muncă, dezabuzat, inadaptat, influențat genetic de modelul patern, care-i inculcă apetența irefutabilă, donjuanescă, pentru reprezentantele sexului frumos și de cel matern, reliefat prin rafinamentul aristocratic și pulsațiile imaginative, evazioniste. Eroul este un product, dar și o victimă a melanjului dintre două civilizații, oscilând spasmodic între „progresul lumii moderne și epicureismul orientului”. Habitatul său afectiv este supus aceleiași dihotomice pendulări, între două femei cu portrete și personalități divergente: Ana Ulmu, veritabil alter ego al protagonistului și Laura Feraru. În fața celei dintâi bărbatul dezvoltă o atitudine obedientă, devenind o marionetă devirilizată, care acceptă dominația sadică a unui magistru concupiscent, în vreme ce în cazul maladivei, vegetativei Laura Feraru, sinele masculin își descătușează potențele latente.
Romanul Venin de Mai adoptă formula jurnalului, autorul discreditând estetica autenticismului alocată acestui tip de discurs în perioada interbelică. Astfel, diarismul este diagnosticat piric drept „cea mai josnică literatură. Jurnalul în sine este o scârnăvie a omului pentru ambiția de a fi scriitor”. Carențele acestui gen literar sunt determinate, în opinia lui Ion Vinea, de tendința exhibatorie de a decripta subteranele interiorității, care augmentează disponibilitățile narcisiace ale diaristului egolatru, ce combină „răul cu asceza artistică”. În incipit autorul uzează de pre-textul descoperirii epistolelor amicului său, Andrei Mille, care rememorează escapade erotice etudiantine. Universul penelat este similar celui din romanul lui Ion Călugăru, Don Juan Cocoșatul, o lume erodată de vicii, degringoladă morală, perversiuni. Periplul itinerant are ca punct de pornire experiența cu prințesa Nicole, un fiasco erotic, în pofida abandonului femeii, securizată de „centura de castitate de dantele”, redută vestimentară ce gardează castitatea. Antipudibond sunt relevate treptele escaladei sale senzoriale, într-un înveliș lexematic frust, naturalist. Dalia deține prerogativele unui guru senzorial, inițiatoarea care-l învestește cu funcția de „preferat pentru oficiul de deliberator”, în vreme ce prostituata răpită lui Raskolnikoff îi aduce apelativul de „noptaș la Roua”. Personajele lui Ion Vinea sunt tributare universului carceral al libidoului, victime abulice ale imoralității, care angrenează maladii și descuamări biotice.
Erotica animalică în opera lui George Mihail Zamfirescu se descătușează în „bolgii în care domină viciul”, mahalaua bucureșteană fiind un veritabil cronotop, garant al lubricului, al statutului de paria. Maria Luisa Lombardo remarcă faptul că Maidanul cu dragoste este construit pe două paliere, care corespund și etapelor biologic-umane: planul inocent, al copiilor Iacov și Fana - și cel decadent, al adulților, care nu protejează, ci, din contră, inculcă germenii viciului celui dintâi. Universul infantin, candid, va fi contaminat o dată cu descoperirea metamorfozelor puberale, a instinctelor hormonale, cărora protagoniștii încearcă să li se sustragă. Bordelul constituie un veritabil axis mundi în opera scriitorului, funcționând ca o graniță, dar și un liant, între habitatul decrepit al mahalalei și aspirațiile puritane ale lui Iacov. Insul va fi influențat naturalist atât de mediu, cât și de „mitologia albă”, destinul pre-scris, ai căror indici premonitici sunt semnalați de „gura comunității”. Vendetele se concretizează în puniții sexuale, perverse, iar inocenții au de suportat consecințe ale faptelor altora. Safta, cântăreața cu nurii ofiliți, care nu acceptă inexorabilitatea trecerii timpului, creează o veritabilă școală safică, uzând de subtrefugiul unor inocente șuete la cafea. Salonul său se metamorfozează într-o propedeutică, o didactică aplicată, inițiatoare întru perversiune a tinerelor fete, obligate să se înfățișeze nude, în poziții lascive matroanei care le exploatează zonele erogene. Scriitorul exhibă antipudibond zone ale indicibilului, excavând aspectele concupiscente, morbide, grotești, semnalând tarele unui univers crepuscular, decrepit. Sunt relevate virulent metodele pervertite de tortură, uzitate de jandarmi, securizate moral de pretextul decelării adevărului. Femeile sunt încarcerate într-o capcană cu șobolani, apoi violate. Cazul nebunei Fofoloanca, femeia cu onomastică simbolic-hormonală, este relatat lapidar, voit impersonalizat, în manieră naturalistă: „Jandarmii au legat-o la gură, au întors-o pe masă, dezgolită și-au batjocorit-o, bărbați și porci, în toate felurile, întoarsă când pe spate, când cu fața în jos - mai rău ca la bordel.” Astfel, toposul de aparentă siguranță, gardian al securității și moralității societății, se dovedește mai inuman și grobian decât mahalaua însăși.
Un alt capitol analizează Universul erotico-absurd al lui Fric, ce panoramează volumul lui Ștefan Agopian, Niște povestiri. În Prefață autorul dezvăluie motivațiile duale care au condus înspre geneza tomului: „ca să câștig niște bani și ca să scap de Fric”. Lexicul incendiar-nonconformist, la fel ca și trama textelor sale, melanj de fictiv și oniric-suprarealist, au angrenat o veritabilă cabală hermeneutică și diagnosticarea acestora drept imorale sau pornografice. Nicolae Manolescu, repudiază însă verdictul unor confrați literari, opinând că un astfel de apelativ este impropriu operei agopiene. Într-un interviu realizat de Marius Chivu, autorul menționează faptul că textele sale urmăresc un filon erotic și că „Fric nu este un început, ci un sfârșit”. Insolită și persiflantă este compartimentarea tomului, regizată pentru a facilita receptarea lectorului, dar și a evita potențialele confuzii asupra incipitului sau exitului. Deconcertant, în debut beneficiem de Două introduceri, două citate și ultimul capitol. Analista este de părere că „universul erotic este apăsat de umbra coșmarului nemuririi, de eterna reîntoarcere și de eterna pulsare a momentului în care moartea devine imposibilă, după cum și viitorul devine o himeră.” Asistăm la o refacere renversată a fabulei, care ne înfățișează povestea lui Orjen și a prietenului ei, cadavrul descompus, cu falus erect al lui Fric. Eroina, după naufragiu, pare a fi mulțumită cu ceea ce posedă, bântuită fiind doar de nostalgia paseistă a concretizărilor sexuale de odinioară. Autorul vrea să reconstituie un moment arhetipal, al genezei lumii, atunci când „Zeul falic ceresc se unește cu Marea Zeiță Pământul”, o refacere a unității androginice, aflate sub semnul simbiozei dihotomic-complementare dintre Yin și Yang. Amestecul de livresc și istoric, până la suprapunerea celor două planuri, conferă texturii valențe onirice. Cronica lui Constantin Diichiti constituie suportul narativ, de inoculare într-un trecut concret, cel al războiului turcilor pentru câștigarea provinciei Moreea. Protagonistul practică falsul de identitate, noua mantie onomastică determinând conversii comportamental-acționale. Melkron Zardarian, profesor de logică, de 32 de ani, căsătorit cu doi copii, retractil la amiciții și femei, își omoară familia și, îmbrăcat în cerșetor, peregrinează pe mapamond sub numele de Fric. După o partuză de două zile, alături de „curva lui, Marion de l'Orme” și „vrăjitoarea aia mică, cu părul roșu, Orjen”, pe malul mării va comite un act suicidal. O dată cu A doua zi după erecție, glisăm pe panta absurdului oniric, în care visul și Thanatosul devin simbiotici. „Îngerii păzitori” ai decedatului, prostituata și juna orfană violată, contemplă perplexe tabloul mortuar: „Priapic, Fric murise cu falusul ridicat ca un catarg și bălăngănindu-se în vânt.” Fauna umană este irefutabil decrepită, sumisă unui dublu pericol: al anomaliilor pasionale ale sinelui, dar și de „boala frâncească”, corosivă epidermiologic. Giacomo Minotto este un voyeur venețian, un pantagruelic devorator sexual și culinar. Lumea penelată este vizualizată prin intermediul somnului veșnic al lui Fric. Personajele se știu apartenente textului și se autodefinesc în raport cu productul livresc. Prostituata Zoe, din Noapte de februarie își explicitează corporalitatea impalpabilă prin faptul că a „fost născută din capul unui poet”. Cadavrul lui Fric devine epicentrul tramei, lăcașul sacral în jurul căruia sarabanda desfrâului își exhibă miriapodicele potențe. Doctorul Lichimie oferă pacientei văduve, Maria Dragases, tratamente sexuale. Apropierea războiului funcționează ca un actant al desfrâului în această lume de-centrată, cu derogări perpetue de la codul etic, o temporalitate ce are ca model biblicele Sodoma și Gomora. Dereglările biotice contaminează și fauna, generând transferuri atitudinale între universul uman și cel al muștelor. Addenda volumului este percepută de către criticul Daniel Cristea Enache drept o diluție la nivelul texturii epice, dar și un subtrefugiu consumist, care amplifică arhitectura cărții. Unică viețuitoare, Orjen, alături de motanu-i Victor, obține permisiunea lui Daniel Defoe, mituit banal cu o sticlă de rom, de a se transpune empatic și de-a se metamorfoza în Robinson Crusoe, în vreme ce rememorează episodul în care a fost violată de căpitanul chior din Corinth.
Ultimul capitol, Noua pornografie și provocarea literară a lui Eugen Șerbănescu, are ca obiect romanul incendiar, După-amiază cu o nimfomană. Scriitorul devine din personajul beneficiar al grațiilor erotice a eclatantei Livia Anabela Hosta, cronicar și mesager al pempantei avocate care, după un periplu pe mapamond, revine pe plaiul mioritic, singurul habitat care se cameleonizează personalității sale, deoarece facilitează escalada socială prin tributul benevol, primitiv, benefic, al „plății în natură”. Deși inițial vexată în amoru-i de divă când află că scriitorul încearcă să profite de confesiunile ei, ca tramă a viitorului roman, atitudinea narcisiacă, alături de conștiința faptului că aventurile ei sunt spectaculare, o determină să accepte pactul, dar cu condiții impuse de ea. Deschiderea supapelor mărturisirii marchează încheierea legăturii carnale dintre Livia și scriitor. Eroina știe să dozeze cu parcimonie suspansul situațional, repudiind dubiile contrafacerii care planează adiacent asupra unor episoade erotice. Dincolo de încărcătura ideatică și lexematică, ce poate fi sumisă esteticii lascivului, demne de puniție nu sunt atât faptele relatate, cât mediul care le-a făcut apte de propagare. Sexul virtual devine o consecință a noncomunicării, a vidului existențial care amenință omul contemporan, insul preferând surogate, afrodiziace, reviste pornografice, ca urmare a unei abulii a sinelui. Ironică, protagonista se dovedește și un abil hermeneut al livrescului, complexul Cinderella putând fi alocat literaturii, din pricina vocației pentru concret, faptic, iar nu evazionist, imaginativ: „În tranziția asta glorioasă, lumea vrea să trăiască, nu să citească. E timpul trăirii, dragule... Timpul mărturisirii nu va fi niciodată ”. Femeia nu omite din relatare episoadele care implică scene de lesbianism, sadomasochism, partuze, înlăturând dezinvoltă tabuurile. Labilitatea dintre realitate și ficțiune planează asupra descrierii unui viol cu participare, desfășurat în public, la un meci de fotbal american. Deși contrariată inițial de agresorul anonim, No name no face no number, femeia se abandonează orgiastic acestuia, când constată că bărbatul e dotat cu prezervativ. Interesante sunt paralelismele făcute de ea între eros și avioane. Adeptă a zborurilor aeriene, Livia opinează că în ambele cazuri este vorba de „faze” distincte, decolarea și aterizarea fiind cele mai importante, în vreme ce un trăznet este fatal ambelor. În plus, întocmai ca un zbor, erosul nu constituie un dat peren. Devoratoare de scalpuri erotice masculine, femeia nu ezită să elaboreze o insolită taxinomie a bărbaților indigeni, care pot fi împărțiți în trei categorii: îndrăgostiții, sportivii și cinicii, cărora li se atașează „bărbații egoiști”. Supremația o dețin cinicii, greu de cucerit, dar cu mari succese în politică și viața socială. Sportivii, în pofida eleganței, nu au parte de o escaladă în societate, iar îndrăgostiții par a fi cei mai anoști, ca urmare a diluției personalității, evaziunii în trecut, efeminării și strategiilor lexematice edulcorate. Ultima clasă „specială”, îi înglobează pe „bărbații politici, șefii, executivii”, care-și descătușează energiile la serviciu sau cu prostituatele. Livia consideră ginta feminină drept o tagmă privilegiată, dotată sacral de dumnezeire, cu un dar destinat eminamente plăcerii: „Ei, nu, cum nu?!! Ba chiar de Dumnezeu. În afară de procreere, ne-a dat și clitorisul. Ba nu, e separat.” Bărbatul devine un apendice, un adjuvant al femeii în jocul erotic, deoarece „plăcerea sexuală este ceva înnăscut în femeie, nu depinde strict de «bărbăția» partenerului, ea se datorează minunatului «dar dumnezeiesc»”. Livia elaborează o veritabilă poetică a clitorisului, căruia-i descoperă valențe metafizice. Atitudinea glacială, machiavelică față de bărbați se datorează unei tare adolescentine, inițierii sale senzoriale, care n-a putut fi realizată de bărbatul care nu reușea să juiseze decât prin onanism, ceea ce a condus, la îndemnul acestuia, înspre autoviol: „cu pistonașul acela de carton, «super plus», adus de Roberto, mi-am schingiuit, cu sânge rece, ochiul de rândunică, până a plesnit. Am reușit, în cele din urmă să-l ucid, cu lovituri repetate.” Eroina este o apărătoare a lui Clinton în scandalul Lewinsky, condamnând nu președintele, ci societatea americană ce afișează atitudini pudibonde, masca moralității convenționale. În final, protagonista propune o altă accepțiune termenului „nimfomană”. Narcisiac, aventurile ei sunt îndosariate nimfomaniei dar, în pofida accepțiunii curente a lexemului, insațiabilitatea sardanapalică fiind pardonată de insatisfacția erotică, ea se definește ca o femeie mulțumită de prestațiile masculine, dar care are nevoie, pantagruelic, de noi și noi parteneri.
Lucrarea exegetei constituie un demers insolit, cu atât mai mult cu cât aceasta vizează beletristica antipudibondă, pe care mulți critici ezită încă să o analizeze, dintr-un conservatorism prost asimilat. E bizar faptul că tocmai „românista din Italia”, cum o denumește universitarul Cornel Ungureanu, umple o lacună a literaturii indigene, recuperând opere aflate în umbră, victime fie a contextului social, fie a celui cultural al unei societăți inapte încă să vizualizeze obiectivat frontiera dintre real și ficțional.