Cine îl cunoaște pe scriitorul Nichita Danilov știe că fiecare carte semnata de aceasta, fie ea de versuri, fie de proză nu are să însemne, decât o nouă provocare. Autorul personajului Bikinski din romanul Tălpi - Șotronul, dar și a multor alte spectaculoase imagini lumești sau extraterestre, ne-a împărtășit anul acesta cu două din ultimele lui creații lirice, iar aici mă refer la Locomotiva Noimann, roman apărut recent la editura ieșeană Polirom, și Mama Sonya, carte ce adună sub coperțile sale nici mai mult, nici mai puțin de 25 de povestiri, editată la Curtea veche.
În paginile de față am în vedere ultima carte menționată, asta deoarece, încă din primele rânduri ale ei, autorul m-a prins în mrejele fantasticului. Deși este clar, chiar dacă avem o culegere de povestiri, scriitorul ce-și „tușește” de câțiva ani cuvintele la tulpina Copacului din Copou ne invită să construim un puzzle absurd, un regiment de soldați în care ne descoperim luptând fie pentru bani, fie pentru putere, asemenea regelui care a domnit peste nu știu ce popor, într-un nu știu care timp. Ne descoperim, ne dezvelim cu fiecare pagină când violenți, când tandri, când iubind, când urând. Autorul ne pune să alegem între viață si moarte, între extaz și agonie, ne invită printre artiști, printre tablouri cu nuduri și melci pe care doar orbii le pot picta.
Cititorul este pus într-o situație complicată. Asemenea unui copil ce își desenează singur pe alee șotronul, el va trebui să treacă prin toate mrejele jocului, va trebui să își asume încă de la început responsabilitatea celor ascunse în paie, sub chipul celei mai iubite ființe, mama. Asemenea copilului Hans, pe care îl descoperim în primele pagini ale cărții, cititorul cade într-un spatiu hipnotic construit de arhitectul tuselor, ca un pacient cu adevărat nebun. Parcurgând întreaga carte descoperi cu fiecare pagină câtă fantezie este prezentă în viața unui om și, în același timp te întrebi câte dintre acestea le-ai trăit sau câte mai sunt de trăit.
Cu toate acestea, chiar din prima povestire autorul se divulgă cititorului, anunțându-l că totul nu este decât o glumă, decât o lecție de maturitate, o lecție de viață pe care cititorul, trebuie, să o primească. „Nu-i decât o păpușă, spuse Tatăl, căutând să-și ascundă râsul în barbă. Un simplu manechin.” explică Nichita Danilov. Însă, ca un adevărat maestru al cuvintelor, autorul ne determină să ne găsim pe noi înșine, așa cum suntem cu adevărat, neînțelegând jocul. „Hans însă nu înțelegea nimic. Cu ochii îngroziți privea spre Tatăl care ținea manechinul într-o rână, scuturându-l în fața sa și dorind cu tot dinadinsul să-l convingă pe Hans că ceea ce ține el în mână e o momâie.”
Peisajele pe care Nichita Danilov le construiește și le pune la dispoziția cititorului nu fac decât sa ne amintească faptul că autorul se semnează, se gravează, se imprimă în memorie asemenea unui bun orator care are un singur țel, acela că toți cei care îl ascultă, îl văd, nu fac decât să fie doar prezenți în regiment, ci și sunt pregătiți să intre în urechea imensă a elefantului venit dintr-un anume oraș.
Autorul este când ironic, când dur, când înconjurat de comisari. Cu trompa neobișnuit de lungă ne vorbește despre sistematizarea satelor și orașelor, despre Blok-ul cu multe ferestre și multe uși al sovieticilor. Turnul de fildeș al comuniștilor pare să fie babilonul de carton în care domnii își duc viața ca la țară. „…de fapt. Acești domni agricultori, nici n-ar fi trebuit acum să mai iasă, da, domnilor, din Blok, căci aveau aici, domnilor, tot ce le trebuia; totul, totul la îndemână, domnilor, dar ca să-și mai amintească vremurile de altădată, domnilor, domnii agricultori o luau dimineața cu mâinile la spate, domnilor, peste câmpuri și se întorceau acasă abia spre prânz, domnilor, pe ușile din dos, lăsate special deschise, și parcă fără țâțâni și urcau cu liftul până la etajul lor, domnilor, pentru a mânca și apoi a se întinde în pat, domnilor, și a privi melancolic în tavan sau, domnilor, pentru a se plimba dintr-un colț în altul al sufrageriei și a privi din când în când, domnilor, pe fereastră, căci în tavan nu era de văzut mare lucru, domnilor, și nici la televizor, vacile și boii, domnilor, porcii și ovinele și ici-colo câte un cal priponit de calorifer fusese plasați mai întâi la subsol și îngrijiți cum se cuvine, domnilor, apoi, domnilor, toate aceste capete, domnilor, mici, mijlocii și mari, au fost încet-încet deplasate la etajele superioare, unde puteai admira, domnilor, nu exagerez, domnilor, o priveliște cu adevărat dumnezeiască, domnilor comisari.”
Cu o măiestrie subtil manipulatoare, autorul se folosește de iconografia ironiei. Relevant în acest sens este povestirea Parabola poporului bulit, povestire care parcă în continuarea aceluiași demers arhitectural folosit și în povestirea Turnul, Nichita Danilov nu se desparte de poporul consumat de ruși înainte de o mie nouă sute optzeci și ceva, popor în perimetrul trasat de Dunăre, Nistru, Tisa și Marea Neagră, adică poporul bulit. El explică întreaga evoluție a acestui popor, folosindu-se de seriozitatea și rigurozitatea pe care doar un profesor de școală de liceu o poate avea. „Că buliții au apărut în locul unei vechi populații tracice, care a dispărut nu se știe unde, și când în locul unui popor mândru, și care cu o mână înfunda în pământ plugul de lemn și cu alta agita deasupra steagul făcut dintr-un cap de bour ce mugea sinistru în bătaia vântului de stepă, (…) un popor ciudat cu spinarea frântă în două și ochii flămânzi de umilință. În scurta și bizara lor existență, buliții carpato-dunăreni au avut ca vecini de răsărit pe marele popor bulit rus (întemeietorul civilizației bulite) – numit și sovietic sau eliberator; (…). Ca zeu al acestui popor a fost Bulă”.
În unele locuri Nichita Danilov își dezvelește trupul de prozator și ia înfățișarea poetului unde încântă cântând despre iubire numai cum un îndrăgostit poate să cânte. Te invită să îl cunoști pe Saul, un bărbat gelos, trecut de o vârstă, dispus să meargă oricât de departe pentru a își împărtăși iubitei sentimentele cel nechează. „Îl chema Saul, dar sufletul său nu era pe măsura trupului. Noaptea, în timp ce era cufundat într-un somn adânc, un cal frumos își scotea botul umed din pieptul lui Saul, privind trist la luna ce atârna ca un pepene galben din tavan, ba ivindu-se, ba ascunzându-se după cei câțiva norișori confecționați din hârtie ce se pierdeau de ici-acolo prin încăpere, uneori coborând până-n dreptul ferestrei, alteori până-n podea, și învăluind încăperea și tot ce se afla în ea într-un abur dens, roșiatic.”
Nici nu observi când treci de la un nivel al lecturii la altul. Din simplu cititor devii martor al suferințelor și deopotrivă a bucuriilor personajelor. Te îndrăgostești și ești dezamăgit, rămâi uimit când dintr-o dată nu mai simți paginile cărții, ci parfumul frumoasei Zabell, iubita lui Saul. Când textul devine un ring de vals, și te descoperi asemenea unui armăsar alb alături de cea mai frumoasă femeie într-o cadă plină de șampanie și flori, te trezești spre finalul cărții că ești martorul unor orgii care te aduc din nou în ipostaza de simplu cititor în criză, aflat în căutarea propriului personaj. În acest sens au fost construite imaginile ușuraticei Gizela, iubita tuturor liceenilor virgini și strigătul disperat al propriului fiu. „Când Leonard gemea între genunchii mamei sale, ceilalți veniră cu lumânări aprinse și lanterne și atunci se auzi un țipăt disperat de trup cuprins de agonie, care făcu ca pereții negri ai cavoului să se umple de țurțuri de rușine și păcat: țipau în același timp, și aproape cu aceeași voce ascuțită, și mama, și fiul prăvălit la pieptul ei.”
Așa cum am sugerat încă din primele rânduri, cartea ni se arată circulară, ca un puzzle, chiar dacă avem de fapt niște povestiri. Nichita Danilov, ca și alți scriitori contemporani, preferă să nu lase cititorul în labirintul liricului. Dimpotrivă, îi oferă cheița și calea spre tălmăcirea tuturor măștilor arătate pe parcursul paginilor. Dacă în primele povestiri îl găseam pe Hans la vârsta copilăriei, speriat ca și cititorul de necunoscutele trepte ale realului și fantasticului acestei cărți, iată că în ultima povestire îl găsim pe Hans matur, bărbat însurat, având o căsnicie regretată, eșuată, o căsnicie a morții. Autorul ni-l arată pe Hans abandonat de soție și amantul acesteia pe un trotuar. „Hans dormea ghemuit pe trotuar, cu chipul tras pe ochi și genunchii strânși la piept. Mâinile îi erau înțepenite de frig. Nu-și mai putea mișca degetele. Simțea că nu mai are mult și îngheață. Măcar dacă și-ar fi putut întinde mâna până la sticlă, s-ar fi încălzit un pic. Era însă peste puterile lui. Mâinile îi erau parcă de lemn. Stăteau ca niște cioate în zăpadă. Și nu se vedea niciun fel de mașină venind pe șosea. N-o să mai apuce dimineața. O să se curețe Hans.”