CREUZET DRACULINIC









Profesorul Marin Mincu este unul dintre scriitorii polimorfi, care și-a exercitat tentaculele atât în domeniul poeziei, cât și în cel al prozei, eseisticii, traductologiei, semioticii sau criticii literare. Laureat al Premiului Herder în 1996, apoi al Premiului Internațional Eugenio Montale (1989), autorul a fost distins recent, în cadrul Zilelor Culturale Poesis, aflate la cea de-a XVII-a ediție și cu trofeul „Opera Omnia”. Premiul nu marchează nici pe departe expierea laboratorului ideatic germinativ, deoarece (am fost avertizați - în cadrul decernării - asupra faptului că) Marin Mincu are în vedere și în viitor concretizarea unor proiecte. Apărut la Editura Polirom, în 2004, Jurnalul lui Dracula constituie, așa cum aflăm încă de la început o „rescriere”, ca urmare a faptului că varianta anteică a fost redactată direct în limba italiană, cu mai bine de un deceniu în urmă. În economia tomului prozatorul inserează prefața lui Cesare Segre, care a secundat prima editare a acestuia, postfața lui Piero Bigongiari, alături de un dosar al receptării romanului în Italia, care dețin circa o pătrime din corpusul textual al volumului. În final sunt atașate și două interviuri apartenente exegeților autohtoni, Cristian Teodorescu (Il Diario di Dracula) și Ion Buduca (Dracula și obscenitatea adevărului. De vorbă cu scriitorul Marin Mincu, laureat al Premiului Herder, 1996).
Tomul este consolidat de un receptacul propedeutic, veritabil itinerar scriptural, intitulat Cum am devenit romancier italian, care relevă circumstanțele inseminării naratologice pe plaiuri dantești. Matei Călinescu își exprimă stupefacția de a-și fi descoperit colegul inclus, într-un dicționar literar american, printre romancierii italieni. Această falie a personalității empirice este, însă, puțin cunoscută publicului indigen. Marin Mincu ne înfățișează, fără a eluda săgețile belice la adresa exegeților români, care par a fi cuprinși de o amnezie sporadică în ceea ce privește validarea contribuției criticului la împământenirea taxonomiei romanului autenticist, etapele care am marcat tranziția de la statutul de scriitor monolingv la acela de autor bilingv: exercițiul diaristic asumat cotidian în limba italiană, prezența supraponderală a vocabulelor italiene în volumele editate simultan în România, percepute - nu ca o infatuare lingvistic-academică, ci, mai degrabă, ca o nevoie imperioasă de verbalizare „cu cea mai mare exactitate.” Tatonări dramatice în căutarea unui ton narativ radiografiază palpările ascendente, obstinația devoalării formulei narative probe, apte să circumscrie behaviorismul funambulesc al acestui ins istoric, a cărui personalitate schizoidă a fost atrofiată luxuriant de multitudinea reprezentărilor beletristice. Aprioric sau doar pentru a descuraja potențialele similitudini ulterioare ale exegeților, Marin Mincu incumbă insidios echivalența „Dracula c'est moi”, ca urmare a faptului că, în sinuosul traiect al coagulării epice, personajul se vivifică, iar creatorul devine deseori simbiotic, empatic cu acesta, pornind de la poetica atmosferei sepulcrală, gotică necesară elaborării: „Efectiv mi s-a părut că sufăr avatarurile anamorfotice ale unei reîntrupări, și studenta mea, Monica, mi-a mărturisit că de mai multe ori au trecut-o fiorii când copia textul scris de mâna mea.”
Anterior intruziunii în catacombele diaristice draculești, suntem aleși confesori ai (pre)textului evenimențial care a generat laboratorul epic lucrativ. Ați ghicit, iar e vorba de un manuscris, etalează condescendent-ironic întâlnirea bizară, într-un vagon de tren, cu un conte basarabean, care solicită aportul companionului pentru a-i facilita o pauperă fraudă vamală, prin trecerea peste graniță a unor cutii de Gerovital. Arcimboldescul aristocrat decriptează în ochii interlocutorului „puritatea cruzimii lui Dracula”, declinându-și statutul de corifeu al Asociației Dracula, cu sediul la Florența. Onomastica mitică a voievodului valah este valorificată redundant. În plus, straniul individ este convins de faptul că receptorul trebuie să elaboreze „un roman despre Dracula: un roman adevărat, nu o poveste cu vampiri – să ne înțelegem -, cum e aceea a lui Bram Stocker”. Contele pare a fi depozitarul unui veritabil tezaur draculinic, iar valiza sa proboscidiană devoalează „o copie a manuscrisului 806 de la Mânăstirea San Gallo din Elveția, datând din 1463: o versiune germană a lui Dracula” și „o cărțulie ce conținea aceeași poveste, publicată la Nürnberg în 1499.” Totodată, acesta îi deconspiră faptul că există un jurnal al lui Dracula, „dar este ascuns, nu se știe unde, în castelul de la Visegrád”. La un an de la această întrevedere, contele îi trimite un mesaj imperativ din capitala britanică, prin care îl avertizează asupra faptului că a valorificat deja romanul nescris, vânzându-l în 28 de țări, motiv pentru care ar fi cazul ca proiectul să se coaguleze. Prozatorul este oripilat de înfățișarea pe care Bram Stocker a dat-o celebrului despot al țepelor, dar și obsedat de cuantificarea, autenticistă a „adevăratului său chip”. Anterior redactării, autorul se documentează cvasiexhaustiv, folosind întregul corpus informațional al Bibliotecii Academiei din București, dar și frunzărind cu amuzament sardonic variantele beletristice apărute în acea vreme, cum ar fi În căutarea lui Dracula (R. Mc Nally și N. Florescu). Totodată, scriitorul are revelația faptului că unica posibilitate de comasare a personalității draculinice nu este romanul, ci jurnalul. Intruziunile în habitatul carceral al acestuia este facilitat, tot de jocul… dirijat al hazardului, prin invitația făcută de un coleg budapestan ca să viziteze castelul de la Visegrád. Incursiunea se realizează gradual: turnul lui Solomon, biblioteca medievală descoperită acolo și, desigur „textul Jurnalului lui Dracula, scris de el în limba valahă.” Prozatorul nu deconspiră modalitatea prin care a reușit să intre în posesia manuscrisului, evidențiind doar importanța documentului diaristic: pluralitatea variantelor, bruioanele, multitudinea corecturilor și a ștersăturilor ș.a.m.d. Amănuntul referitor la prezența unor narațiuni referitoare la Dracula în limba germană, turcă, latină, slavă se va dovedi esențial în economia textuală și simbolică a cărții, protagonistul demonstrându-se un prestidigitator al mistificării sinelui, care-și re(des)compune zestrea legendară referitoare la sadismul și abominabilele sale acte justițiare, printr-un clivaj sapiențial, de adaptare a povestirilor în funcție de „matricea stilistică”, etnico-psihologică a fiecărui popor.
Jurnalul lui Dracula este sărac în ceea ce privește temporalitatea liniară, limitându-se la radiografierea universului carceral între 2 februarie 1463 și 28 august 1464. Frontiera cronologică este compensată însă de proteismul tributului informativ. Formula diaristică inserează ipoteza purismului autenticist, marsupiul draculinic relevând un bestiar naratologic, ce încartiruiește osmotic note zilnice, meditații, comentarii filozofice, fragmente apocrife, pasaje metatextuale, plonjări în gnomic, oniric, patologic, concatenări lubrice etc. Prima datare, 2 februarie 1463 este compartimentată dual de germenii tanatofobi, consolidați de obsesia autoscopiei identitare. Autorul își arogă doar statutul de „curator al Jurnalului lui Dracula”, activitate trenată de dificultatea decodării textuale, dar și de „stricăciunile provocate de umezeală, ștersăturile și interpolările în diferite limbi, grafiile diferite și uneori ilizibile.” „Io, Vlad Dracula, principe al Valahiei” rememorează circumstanțele încarcerării, trișeria și valențele cameleonice ale lui Matei Corvin care, complotând cu negustorii brașoveni reușește, sub pretextul unei alianțe antiotomane, să-l aresteze. Stările de abulie sunt succedate de abcese colerice, generate de mistificările evenimențiale, de metamorfoza, în mentalul colectiv, dintr-un „atlet al creștinătății” într-un „trădător netrebnic”. „Război-ul cu toată lumea” demarează cu lupta dusă împotriva alterității, jurnalul navigând perpetuu într-o coridă în care idem este turmentat schizomorf de ipseitate. Somnoterapia devine astfel panaceul revalorizării trecutului. Estomparea temporalității se petrece etapizat, până la disoluția totală a reperelor cronologice, la plonjarea în atavism și tribulații metempsihotice.
Dracula revalorizează aspecte ale itinerariului biotic, iar sechelele unei adolescențe petrecute în captivitate, la Înalta Poartă, se repercutează asupra insului matur. Egolatru și narcisiac, eroul se consideră un veritabil axis mundi. Scripturalul deține o funcție kathartică, soteriologică, o posibilitate de transgresare a frontierelor spațialității și temporalității. Dracula devine un mistificator al sinelui, decizând să inculce el însuși posterității germenii atrofierii acționale și behavioriste: „Voi fi eu însumi născocitorul celor mai monstruoase fapte ce se vor povesti pe seama mea”. Obiectivul urmărit este perenitatea mitică, ce nu poate fi incumbată decât prin recursul la un ficțional autofabricat cu virtuozitate machiavelică. Eroul se metamorfozează într-un Mitridate, care ingerează otrăvuri… pestilențiale, ca antidot al supraviețuirii în regim claustral otoman. Unul dintre elementele reiterative ale tomului îl constituie Violul. Exercitat inițial asupra lui Radu cel Frumos de către căpitanul gărzii, acesta va fi succedat de actul sodomit al pașei Gugusyoglu asupra lui Dracula. Atentatorul fratelui va fi sancționat prin amputarea „țepei” nărăvașe de către eroul care are conștiința că violul suferit va metamorfoza indubitabil existența sa ulterioară.
Un topos consistent în brodura epică a tomului sunt alocate narațiunilor despre sine, care vizualizează concatenările ajustării mitografice, în funcție de etnia-țintă căreia îi sunt adresate. Astfel, motivul femeii necredincioase, motivul nevestei leneșe, motivul ambasadorilor sau motivul euthanasierii vor cunoaște avataruri naratologice, atât în ceea ce privește specia, cât și tempo-ul epic. Veritabil marchiz de Sade, cu tentacule Masoch, „orice literă este scrisă cu sânge”, eroul face tentative alienante de epurare a imperfecțiunilor rasei umane, prin descotorosirea de speciile poluante („Am omorât cerșetorii pentru că țara mea era plină de ei”). Ginofob, Dracula preferă zoofilia, pisicile părând mai tentante decât sărmana castă muierească. Verbul a ucide se deconspiră a fi garantul spectaculozității faptice și al durabilității, deoarece crima pare a fi indisolubil legată de perenitate. Credibilitatea monarhică și dragostea supușilor este amplificată și ea de tributul capetelor retezate cotidian, care se transformă într-un exercițiu, terifiant, de adulație. Caricaturală și condescendentă este imaginea fratelui de sânge, Ștefan cel Mare, care-și etala virilitatea priapică asupra oricărei exponente cooperante a sexului slab: „Aproape analfabet, se uita la mine de parcă aș fi fost un monstru sau o ciudățenie a naturii când vorbeam nemțește, italienește, latinește, cu aceeași dezinvoltură, și mă invidia de moarte.” Poliedric este panoramat și Papa Pius al II-le, acuzat de labilitate pentru că a acceptat ca viabile mărturiile incriminatorii ale lui Materi Corvin care i-au adus încarcerarea și torturat de potențialitatea deconspirării istoriilor lui juvenile, concupiscente: „Drace, acolo își povestește isprăvile lui de mare seducător […]” Puniția găsită pentru acesta va fi de factură thanatică, refuzându-i laurii de învingător al lui Mahomet al II-lea prin atitudinea retractilă în fața ofertei de a participa la cruciadă anonim. Tendințele incestuoase, nebunia, trădarea, remușcările, fragmentele apocrife sunt doar câteva dintre faliile explorate de către prozator. În final Marin Mincu revine cu elemente de poetică a autenticității, inculcând ipoteza mistificării complotistice a corpusului diaristic. Astfel, excipitul sugerează posibilitatea continuării odiseei investigatorii, într-o cruciadă a captării perene a adevăratului, anamorfoticului avatar scriptural draculinic. Cartea profesorului Marin Mincu se metamorfozează într-o crestomație naratologică succesorală, care cuantifică idiotipurile personalității uneia dintre cele mai controversate figuri ale istoriei autohtone.

[Nord Literar, anul V, nr. 11-12 (54-55), noiembrie-decembrie, 2007]