M-am temut mereu de clipa următoare.Mă gândeam că ar putea oricând să încerce să se apropie.Era de ajuns să închid ochii pentru o secundă, ca să îmi fie frică să-i deschid.Dacă era lângă mine? Dacă iar mă lăsam îmbătată de vorbele lui? Nu doream să mă pierd în acele secvențe de amor, să mă las sugrumată de dorințele noastre.Era prea mult și nu mai înduram.
De atâtea ori, auzul mi-a fost mângâiat de muzica acelor sentimente fără astâmpăr.Am pierdut nopți încercând să aștern note din imnul dragostei pe filele sufletului.Am lăsat zilele să se risipească, transformând momentele în crude încercări de a rezista.
În minte nu-mi veneau decât întrebări ce mă copleșeau.Toate acele suflete părăsite, toate poveștile cu finaluri siropoase, erau acum departe de mine.Nu avea rost să aștept.Și nici să ascult clinchetul clopotului purtat de despărțire.Doream doar răcoare.Să simt cum vântul îmi spulberă durerea și o transformă în stropi de noblețe.
Și doar timpul mi-a arătat adevăratul sens.El mi-a dăruit din dărnicia vieții și mi-a dat răgaz să-mi observ greșelile.
Confuză, dat atentă la evoluția absurdului am încetat să mă mai gândesc la luminile ce așteaptă tăcute în întuneric să fie aprinse.Avertismentul întnericului îmi urmărea fiecare gest, umplându-mă de un fior nocturn neînteles.Ascunzându-mă în spatele unor fire de abur dens, nu am reușit decât să provoc imensitatea absenței să mă cucerească.Și nu mi-am dat seama că acolo, undeva, era amprenta misterului.
Nu totul este așa cum plănuim, dar și destinul, uneori. dă greș, făcându-ți sufletul să tremure de fericire.
Eșec sau nu, tendința de a ateriza în picioare este mereu prezentă.Încununarea succeselor cu flori de mărgăritar este o dovadă a noastră că rezistăm.Că reușim să demolăm toate iubirile șubrede ce ne-au păsuit și că îndepărtăm mirosul relațiilor trecute, fără să ne aruncăm sufletul într-un colț de uitare.
Acum aștept doar furtuna, cu ajutorul căreia voi pierde, în focul miresmelor trecute, dorințele neîmplinite, dar p care nu le mai vreau.